„Cel mai pretios dar este bucuria de a-mi putea invata elevii“

Elena Dobrescu, profesoara

Poate ca acum, la doar 38 de ani, nu e un moment potrivit sa fac un bilant, dar simt ca boala la care am fost condamnata pe viata trebuie sfidata. Cei ca mine traim si sfarsim intr-un fotoliu rulant, dar mintea ne ramane lucida si trebuie s-o folosim. Eu sufar, de la varsta de 15 ani, de distrofie musculara (DM), un grup de afectiuni rare, ereditare, caracterizate prin deteriorarea progresiva a muschilor si invaliditate, dar cu ajutorul Domnului am terminat facultatea de matematica si, iata, lucrez in invatamant de 15 ani de zile fara intrerupere.

Acum sunt profesor titular la Grupul Scolar Industrial Sebes, iubesc profesia de dascal, munca la catedra, si chiar daca boala progreseaza si sotul meu Eugen e cel care ma conduce in fiecare zi la scoala, nu am vrut sa-mi intrerup activitatea. Eu cred ca important e ceea ce daruim celor din jur si nu felul in care aratam sau suferinta noastra personala. Nu mi-a fost deloc simplu dupa ce am inceput sa simt efectele bolii: o slabiciune musculara, abia urcam scarile, iar cei de varsta mea ma ocoleau. Nu se poate explica in cuvinte suferinta unui copil nevoit sa se izoleze din cauza lipsei de forta fizica.

Doamna de matematica

Cartile au devenit prietenii mei, iar poezia profunda a matematicii ma incanta la modul absolut. A fost probabil o reactie de autoaparare prin care-mi tineam mintea ocupata, fara lacrimi sau tanguieli. Pastrez si azi aceeasi atitudine: tot timpul trebuie sa fac ceva si nu accept compatimire. Am universul meu, o familie si un sot care ma iubeste si o gandire sanatoasa, desi multi s-au retras din viata mea in momentul in care am ramas imobilizata, de teama responsabilitatii probabil, desi niciodata nu le-am cerut nimic.

Pentru mine nu conteaza privirea omului de pe strada, caci stiu ca nu-mi poate intelege suferinta decat daca ar fi in locul meu si in plus, am avut intodeauna prieteni care au stiut sa ma aprecieze pentru ceea ce sunt. Am intrat la Facultatea de Matematica-Fizica din Timisoara in 1991, a 14-a din cele 50 de locuri disponibile, am absolvit printre primii si am fost repartizata ca profesor de matematica la Grupul Scolar Sebes, Alba.

Imi amintesc si acum prima mea ora, la o clasa de a 10-a, parca vad privirile elevilor, neincrederea in tinerica din fata lor. Mi-am spus numele, am luat o culegere si am propus sa iasa cineva la tabla, sa incerce sa rezolve un execitiu, dar replica a fost: „mai bine rezolvati dumneavoastra un exercitiu pentru inceput“, ceea ce am si facut, de fapt. Mi s-a parut ca atunci am sustinut primul meu examen, mult mai greu decat cele din fata multor examinatori si a comisiilor de evaluare prin care trecusem.

Nu capitulez in fata bolii

Anii au trecut foarte repede. Singurul inconvenient e ca boala a progresat si eu nu ma mai pot ridica de la catedra. Dar pentru ca imi iubesc profesia si pentru ca procesul de invatamant sa nu fie incetinit, mi-am dotat cabinetul de matematica cu videoproiector, cu laptop si tableta grafica, astfel ca acum pot sa predau elevilor numai de la catedra. Toate acestea, printr-o investitie proprie, din bani imprumutati si cu bunavointa sotului meu, care e un om minunat si ma ajuta in tot ce fac. Multi ar spune ca e o nebunie, la veniturile mai mult decat modeste pe care le au azi profesorii, dar eu as spune ca e un dar pe care am visat sa-l primesc pentru ca sa-l impartasesc cu elevii mei.

„Sotul meu este sprijinul vietii mele“

Tot el a incurajat-o sa se implice in problemele altor bolnavi si sa faca parte din Comitetul Director al Asociatiei Distroficilor Muscular din Romania.
„Pentru mine, cel mai pretios ajutor, venit zilnic, fara plangeri, fara oboseala, fara proteste, este cel al sotului meu. El este absolvent al Facultatii de Mecanica din Craiova si pana de curand a lucrat ca inginer IT, dar, ca sa fie mai mult in preajma mea, sa nu mai aiba un program fix si sa ma poata conduce in fiecare zi la si de la scoala, a renuntat la slujba si a inceput o afacere proprie. El este cel care m-a sustinut si cand am hotarat sa fac voluntariat in preajma persoanelor cu dizabilitati.“

Text: Adrian Ciltan
Foto: Arhiva personala

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii