Ce nu ştiai despre Cristina Cioran

Copilăria la malul mării

Foarte frumoasă, foarte însorită. Nu îmi imaginez cum ar fi fost dacă aş fi trăit la munte. Poate că aş fi fost toată ziua pe munte, aşa cum am stat toată ziua pe plajă.

Înotam foarte mult pe sub apă, făceam exerciţii aşa cum vedeam la concursurile de înot sincron.

Călătoriile prin lume

Mi-au dezvoltat imaginaţia şi mi-au îmbogăţit cultura generală. Am vazut 80% din lucrurile despre care doar citisem, despre minunile lumii sau obiectivele turistice deosebite.

Mi-am dezvoltat abilităţile de comunicare, am cunoscut şi alte mentalităţi. Am învăţat să privesc altfel lumea, nu doar în alb şi negru.

Shopping peste hotare

Din Olanda mi-am cumpărat lenjerie portocalie, ochelarii de aceeaşi culoare şi saboţi de lemn.

Din Marea Britanie mi-am cumpărat mai multe obiecte cu steagul Regatului Unit şi o halbă de bere londoneză.

Nu poţi să părăseşti Franţa fără sa îţi cumperi un Tour Eiffel, în miniatură. Recunosc că din toate ţările în care merg îmi cumpar multe haine şi pantofi.

Ecranul vs scena teatrului

Vizibilitate. Deşi scena este mai mare şi ecranul mai mic, cel din urmă îţi oferă mult mai multă vizibilitate, mult mai multă deschidere către spectatori şi telespectatori.

Micul ecran îmi oferă libertate de exprimare, de expresie, iar pe scenă am foarte, foarte mari emoţii.

Dacă la film repeţi şi se înregistrează, lucrurile rămânând astfel pentru „eternitate“, la teatru reprezentaţiile sunt diferite una de cealaltă.

Scena îţi oferă spectatorii în faţă, în sală, pe când telespectatorul este acasă, pe canapea.

Televiziune

E viaţa mea. De mică mi-am dorit să lucrez în televiziune. În 1990, am venit cu mama mea în Bucureşti.

Era imediat după Revoluţie, era multă zăpadă peste tot, erau urme de sânge şi urme de gloanţe în zidurile clădirilor. Am mers cu mama la Cimitirul Eroilor Revoluţiei şi am fost foarte impresionate.

Am fost curioase să vedem cum arată Televiziunea Română, dupa evenimentele din 1989 şi, când am ajuns în dreptul ei, i-am spus mamei: „Uite, eu aici vreau să lucrez.“ Era singura televiziune.

Trecerea tımpului nu mă sperie

Pentru că eu îmi văd viaţa şi peste 10 ani, şi peste 15 şi ştiu că nu mă voi despărţi de televiziune, indiferent de locul, ţara, poziţia socială…

Chiar dacă peste 10 ani nu voi mai realiza acelaşi fel de emisiuni, sunt convinsă că tot în televiziune voi lucra. Doar cutremurul mă sperie.

Depăşirea propriilor limite

Eu cred că pot face orice. Pe mine nu ai să mă auzi vreodată ca nu ştiu să fac ceva, poate doar aşa, la suprafaţă, să spun că nu pot, ca să nu pară că mă cred prea deşteaptă, dar eu pot să fac orice. Nu prea
pot să mişc obiecte de la distanţă!

Încă nu, da într-o zi…

Mi-am dorit si îmi doresc să joc într-o piesă de teatru scrisă de mine. Am reuşit să scriu piesa, dar încă nu am reuşit să o pun în scenă. Ştiu sigur că o voi face!

Un nume cu rezonanţă

Când eram mică, în vremea lui Ceauşescu, nu se prea vorbea despre Emil Cioran. Atunci îmi era uşor jenă cu numele meu, pe seama căruia se făceau glume. Mi se spunea „Ciorănel“, „Cioară“, „Ciorapină“
etc.

Dupa Revoluţie, am aflat de Emil Cioran şi am început să mă mândresc cu numele meu. Nu, nu e nicio legatură de rudenie.

Autor: Mihaela Serea
 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati