Cat timp ii dedici copilului tau?

Fără categorie

Veneam seara obosita. Probabil ca povestea multor mame ar putea incepe la fel. Veneam seara obosita si trebuia sa deschid usa cu grija pentru ca, de obicei, fetita mea sarea sa ma intampine de cum auzea cheia in yala. Deschideam usa si era acolo, cu ochii ei patrunzatori, gata sa absoarba dintr-o respiratie, tot ce aveam sa-i arat, sa-i spun, sa-i dau… Stiam ca sunt pentru ea o lume intreaga, cea mai importanta dintre lumi.

Luasem obiceiul nu foarte sanatos sa-i fac in fiecare seara cate o surpriza – ceva dulce, o mica jucarie, o carticica. Acum stiu ca, in felul acesta, voiam sa-mi rascumpar lipsa indelungata de acasa. Psihologii nu se sfiesc sa numeasca acest lucru „mita”.

Devenise complicat sa mai gasesc in cartier ceva ce nu avea deja si imi puteam permite din bugetul pe o zi. Cand era un ou de ciocolata cu jucarie-surpriza, lucrurile deveneau riscante: nu puteam suporta sa-i vad pe fata dezamagirea cand gasea in el ceva ce avea deja. Atunci cumparam mai multe, ca sa maresc sansele de a gasi ceva nou.

Daca era o carte, trebuia sa las totul balta si sa-i citesc imediat din ea. Citeam si mi se facea somn. Cascam si ma simteam vinovata si speram ca ea sa nu observe sau sa nu stie sa interpreteze cascatul asa cum il interpreteaza cei mari.

De pe la 3 ani, copilul meu vorbea mai bine engleza decat romana. De ce? Pentru ca-si petrecea toata ziua cu Cartoon Network si cu casetele cu filme Disney. Le stia pe de rost. Rostea replicile de la un capat la altul, inaintea personajelor. De la un timp, incepuse sa se distreze vorbind engleza cu accent hispanic, asiatic sau francez, asa cum auzise in desene.

La ora la care, dupa carte, copilul prescolar ar trebui sa mearga la culcare, noi inca ne jucam. De multe ori adormea intre doua replici, intinsa pe covor. Atunci o duceam pe brate in pat si-mi parea atat de rau ca ziua a trecut, ca jocul a ramas neterminat – ca si cum jocurile s-ar sfarsi vreodata! Iar dimineata, se trezea odata cu mine, ca nu cumva sa plec si sa piarda acea jumatate de ora in care puteam fi impreuna.

Au trecut anii, acum fiica mea are 19 ani si uneori se gandeste cum va fi cand se va muta in casa ei. Ma intristez pentru ca stiu ca va veni ziua aceea si atunci imi spune: „Stai linistita ca nu ma mut maine!”. Ma asteapta si acum si-mi iese in intampinare. In timp ce ma dezbrac si ma spal si-mi pun de mancare, umbla dupa mine prin casa povestindu-mi tot ce i s-a intamplat, tot ce-a citit, ce-a vorbit, ce-a aflat peste zi. Si eu sunt, in continuare, obosita si cele doua-trei ore care-mi mai raman seara trec repede si-mi pare rau ca trec, asa cum au trecut 19 ani si jumatate. Mi-e dor de ea cand era mica, mi-e dor si acum, peste zi si inca mai simt nevoia uneori sa-i fac o surpriza atunci cand vin tarziu acasa. Unele lucruri nu se schimba niciodata.

Voi cum va descurcati? Cat timp petreceti cu copiii vostri si ce preferati sa faceti in timpul pe care-l petreceti impreuna?

Mihaela Serea

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din