Cand viata bate fictiunea

Irina Alexandrescu
„Sunt absolventa Facultatii de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, „Al.I.Cuza“ din Iasi, si am finalizat masterul de Psihologie clinica si psihoterapie (fara dizertatie) in cadrul aceleasi Universitati. Am frecventat cursurile cand aveam doi copii, iar masterul l-am facut avandu-i pe toti trei, deci, nu duc lipsa de curaj si accept provocarile care sunt pe gustul meu.

Din pacate, nu profesez ca psiholog, pentru ca resursele materiale ale oamenilor din tara noastra nu sunt stralucite si, in plus, nu exista o cultura a relatiilor si a rezolvarii problemelor in cabinetul unui profesionist. Asa incat, pragmatica de nevoie, am infiintat o mica firma.

Am 38 de ani, sunt casatorita, am trei copii, doi catei, o pisica si un… soricel. In putinul timp liber, mi-am reluat un bun obicei (spun eu), acela de a scrie. In plus fata de nuvela trimisa, am asternute pe hartie cateva povestioare si un roman. Sunt mica, dar am speranta ca voi deveni mare, am vise frumoase pe care ma zbat sa le concretizez, imi place sa duc lucrurile la bun sfarsit, sunt puternica, dar imi place uneori sa fiu slaba si sa ma abandonez in grija cuiva, sunt ambitioasa si am de gand sa raman asa.

Sunt onorata ca v-ati gandit la mine ca fiind femeia a carei poveste poate inspira si alte femei… Am ezitat indelung si, probabil ca, daca prietenii nu m-ar fi impins de la spate, nu as fi indraznit sa ma expun, relatandu-mi povestea vietii in paginile unei reviste, chiar si in una atat de profesionista si apreciata precum e ,,Avantaje“. Insa, odata ce iau o decizie, oricat ar fi de dificila, mi-o asum si merg pana la capat.

Nu stiu ce sursa de inspiratie pot reprezenta pentru cineva, in lumea aceasta pragmatica in care banul si aparentele sunt la putere. Sigur ca am ambitii profesionale inalte, sigur ca doresc sa-mi asigur independenta financiara – cred ca orice om ar trebui sa aiba astfel de aspiratii – insa, dincolo de asta, imi place sa cred ca pe mine ma defineste foarte bine cuvantul femeie. Atat de mult, incat in visele mele ar fi trebuit sa ma nasc cu unul sau doua secole mai devreme. Apreciez atat de mult politetea barbatilor din acea vreme, preocuparile lor intelectuale si artistice si, nu in ultimul rand, galanteria si decenta cu care barbatii isi curtau femeile iubite.

Irina Alexandrescu
Am trait un adevarat montagne russe emotional

Stiu, nu sunt din fire pragmatica, nu sunt realista, sunt o visatoare. Dar, haideti sa nu uitam ca suntem in primul rand femei, in primul rand sensibile, ca suntem mame, in mod esential dedicate copiilor nostri, fata de care avem o mare responsabilitate, ca suntem iubitele omului din viata noastra (si o spun voit la plural) si, nu in ultimul rand, suntem parte din lumea in care traim si avem datoria sa nu traim la intamplare.

Sovaiala mea de a aparea in revista vine mai degraba din teama de a nu fi privita cu indecenta propria-mi poveste de viata, care nu este deloc o poveste, ci realitatea, exact asa cum este ea. Insa, m-am gandit pana la urma ca, daca cineva doreste sa vada partea urata a lucrurilor, n-are decat sa arunce primul piatra… Dar stiu ca exista si oameni care sunt constienti ca viata te poate pune in situatii – sa le spunem neplacute – carora esti nevoit sa le faci fata. Exact asta mi s-a intamplat si mie.

Pe scurt, am fost ani buni iubita si sotia barbatului vietii mele, apoi am fost decazuta la statutul de „fosta“, iar dezamagirea profunda pe care am resimtit-o m-a facut sa ma recasatoresc cu primul barbat care era indragostit iremediabil de mine (desi am fost educata si am crezut cu tarie ca voi fi femeia unui singur barbat). Am crezut ca iubirea lui va fi suficienta pentru amandoi, ca el poate fi cel care ma poate ridica din disperarea in care cazusem.

Nu ma invatase nimeni ca nu poti sterge din suflet o mare iubire incercand – atat de intempestiv – sa iubesti pe altcineva. Insa, cunoasteti proverbul acela romanesc care vorbeste despre caderea din lac in put?! Exact asa mi s-a intamplat mie… Numai ca, pana sa ma dezmeticesc, aveam deja o fetita de trei ani si eram insarcinata in cinci luni. A fost necesar de data aceasta sa fiu eu cea care paraseste – de bunavoie, dar nevoita fiind – aceasta noua casnicie. Ei bine, mi-am zis, aici trebuia sa urmeze sfarsitul povestii. M-am resemnat ca de aici incolo imi voi asuma statutul de mamica singura.

Sa nu va ganditi ca mi-am inchipuit ca vreun print pe cal alb va veni sa ma salveze. In situatia in care eram, parea aproape imposibil ca cineva sa-si doreasca si sa isi asume responsabilitatea de tatic, nu a unuia, ci a doi copii ai altcuiva. Insa, viata, cu deliciosul ei neprevazut, mi-a adus in cale un fost coleg din scoala generala care m-a iubit inca din clasa a cincea si s-a visat a fi sotul meu toti anii care au urmat – precum in ,,Liceenii” (nu glumesc, e pe bune).

Ei bine, omul acesta m-a sprijinit si ma sustine inca in tot ceea ce am facut sau fac, mi-a incurajat fiecare vis, mi-a acceptat momentele mai putin bune aparute in urma noptilor nedormite, cand toceam pe rupte pentru facultate si master, avand grija de doi si apoi trei copii, pe scurt, mi-a redat aripile pe care le pierdusem. De noua ani, el este sotul si tatal celor trei copii ai mei.

Irina Alexandrescu
Intotdeauna exista viata si dupa o mare iubire

Am ales sa spun povestea mea pentru acele multe fete sau femei care decid ca viata nu mai are sens atunci cand barbatul vietii lor le paraseste. Exista viata si dupa o mare iubire, exista si alte persoane care au nevoie de daruirea noastra, exista copiii care merita adoratia noastra. Si uneori, e bine sa ne lasam in voia neprevazutului care face parte din frumusetea vietii (cine s-ar fi gandit acum cateva luni ca ma veti dori pe coperta revistei?!).

Ceea ce este de retinut – cred eu – din povestea vietii mele, este curajul unui suflet frant de a-si regasi aripile si de a zbura din nou. Curajul de a putea sa te ridici atunci cand pentru iubirea vietii tale nu mai esti iubirea vietii lui, nebunia frumoasa de a trage de tine pentru a merge mai departe chiar si atunci cand te simti zdrobita, dorinta de a nu ramane doar o frunza in calea destinului, ci a te ridica la inaltimea propriilor puteri si peste.

Viata nu e dreapta, dar asta nu inseamna ca ne poate lua si dreptul de a lupta pentru a lua ceea ce este mai bun din ea…“

Aceasta e povestea Irinei, prea complicata ca sa poata incapea in cele 200 de cuvinte pe care le-am cerut odata cu expedierea nuvelei, asa ca am invitat-o in redactie pentru a pune cap la cap secventele de viata, iar apoi in studio, pentru o sedinta foto. Rezultatul: o minunata coperta si o poveste despre o femeie puternica.

Daniela Palade Teodorescu; foto: Octav Nitu si arhiva personala a cititoarei. Tinuta: Koton, accesorii: Reserved

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii