Cand “acasa” inseamna teroare…

Traim intr-o realitate cruda: prea multe femei de langa noi traverseaza zilnic un "iad conjugal" al violentei. Pentru ca barbatii sunt cei puternici, ele sunt considerate victimele sigure. Cele mai usor de bruscat, de lovit, de neluat in seama. Suferinta lor nici nu conteaza. E un lucru oribil si trist, dar foarte adevarat. De ce este asa, ce-i de facut, cine le-ar putea intinde o mana de ajutor si ce se poate schimba?

In Romania, 80 la suta din totalul actelor de violenta sunt indreptate impotriva femeilor, dar numarul este, in realitate, mult mai mare pentru ca nu toate agresiunile sunt raportate… In familie exista nu doar abuzul fizic, considerat cea mai serioasa forma de violenta domestica, ci si abuzul prin controlul economic al femeilor, la fel ca injuriile si amenintarile, si ele forme ale abuzurilor verbale si emotionale.

Cea mai grava ramane, insa, violenta fizica. Bataia este o realitate zilnica. Lovituri "cu program", deseori in locul micului dejun, apoi al pranzului si cinei, injuraturi, palme impartite in public, amenintari cu moartea, da-mi banii, da-mi copilul, jocuri de noroc, amante, carciumi, petreceri, alcool, cel mai adesea mult prea mult alcool, despartiri urmate de cate un "iarta-ma" sau "nu mai fac", impacari apoi, macar formale, a doua sansa, apoi a treia… Si mai totdeauna, totul incepe de la capat…

E sindromul unei societati grabite, nepasatoare si nedreapta. In timp ce unele dintre aceste femei au curajul sa se smulga din infernul pe care il traiesc si sa ia viata in piept, pentru un nou inceput, altele sfarsesc tragic, lasand in urma o viata plina de chinuri si copii singuri pe lume.

Sondajele arata ca 70 % dintre barbatii din Romania nu cred ca femeile au drepturi egale cu ei. In plus, la noi nu se vede manifestarea unui simt civic puternic. E trist, dar trebuie spus.


Femei ca tine

"Am pierdut o batalie, dar am castigat razboiul"
Mi-e greu si acum sa vorbesc despre asta, asa, ca despre un vis urat pe care l-ai trait pe viu. Sunt ieseanca, crescuta sub Dealul Copoului, am un bacalaureat si o sacosa de diplome de specializare, am doua fete care sunt lumina sufletului meu, ba chiar sunt si bunica de vreo cinci luni. Acum am 47 ani, dar, sincer, sufletul imi este de copil. Optimismul si perseverenta adolescentei care eram, mai ard, cu flacara, si acum.

Mi-a fost foarte greu, dar oricum eu nu am capitulat, am luptat din greu chiar si atunci cand am pierdut o batalie. Si iata, am castigat razboiul. Va marturisesc ca am sperat mereu ca dupa casatorie sa ajung la linistea, dragostea si intelegerea de care aveam atata nevoie.

Din nefericire, n-a fost asa: dupa nici un an de la casatorie, chiar cu o saptamana inainte sa nasc, fostul meu sot m-a lovit cumplit, asa insarcinata cum eram, si asta doar pentru ca i-am spus ca intrase cu cizmele pline de noroi, asa cum venise de la pescuit, dupa ce eu abia terminasem curatenia in toata casa. In 1982 s-a nascut fiica mea cea mare si de atunci a inceput adevaratul calvar al vietii mele.

Fara sa-i pese ca atunci aveam cea mai mare nevoie de bani, ex-sotul meu nu s-a mai dus la serviciu, iar in 1984 totul a culminat cu relatia pe care a avut-o cu o vecina de pe etaj. M-am prefacut ca nu inteleg nimic, mi-am impus sa imi spun ca nu e adevarat, doar cu speranta ca intr-o zi se va linisti si ca micutele mele (intre timp s-a nascut si cea de-a doua fiica) vor avea tata. Nu am cerut ajutorul nimanui pentru ca nu l-ar fi crezut nimeni capabil de asa ceva, fiindca era un om extrem de fals si duplicitar.

O vreme s-a temut de familia mea si a evitat sa mai dea in mine, insa a inceput sa o loveasca crud pe fetita cea mare care avea doar cinci anisori si de care nu se ingrijise niciodata. Am mers la militie, cum era pe atunci, insa nu au miscat un deget, motivand ca sunt probleme de familie. Asta, va dati seama, i-a dat curaj si a inceput sa ma bata ingrozitor aproape zilnic. Intr-o seara a batut-o atat de tare pe fiica mea cea mare, incat i-a distrus fata si a avut tot capul plin de hematoame.

Abia a doua zi, dupa multe insistente, au intervenit cei de la politie, insa a fost condamnat doar contraventional, nu pentru bestialitatea cu care era sa ne ucida, ci fiindca nu avea serviciu. Dupa cateva luni am divortat. Nu a fost o bucurie. Imi venea sa intru in pamant de rusine, dar mi-am spus: "Gata, Elena, capul sus!"

Am avut ocazia sa o intalnesc pe doamna Irina Barbalata, care m-a ajutat, si acum sunt voluntar la Fundatia Pro Women, ba mai mult, am gasit aici oameni care m-au ajutat enorm sa-mi ridic moralul. Acum am un serviciu, am reusit sa-mi fac o casa, si, mai mult de atat, mai am si un pui de om (parasit de mama lui) care imi umple casa de bucurie cand striga dupa mine: "mama"."

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie