Aurora Martin: Femeia care lupta impotriva discriminarii din Romania

Aurora Martin: Femeia care lupta impotriva discriminarii din RomaniaCum au aratat inceputurile dumneavoastra in aceasta zona, a politicilor de non-discriminare?

Cred ca toti cei care am trait in comunism am experimentat ani buni de discriminare. Lipsa de acces la cele mai elementare bunuri materiale sau spirituale, pentru simplul motiv ca ne-am nascut sub un regim totalitar, ne-a facut sa percepem normalitatea ca pe un lux care se cuvenea altora.

In ceea ce ma priveste, in „Amazing Grace” exista o replica memorabila a lui Willberforce: „Nu eu l-am ales pe Dumnezeu, ci El m-a ales pe mine.” Intr-un fel, cred ca drumul m-a purtat catre politicile de non-discriminare.

Primul liceu in care am predat, in 1991, era o scoala speciala pentru elevi cu dizabilitati fizice veniti din toata tara, in regim de internat. Izolati la marginea Bucurestiului si lipsiti de mobilitate fizica, unii citeau foarte mult si imi amintesc cu drag discutiile interesante pe care le purtam cu ei despre totalitarism si democratie, despre drepturi si dreptate intr-o lume care ii trata nedrept imediat ce ieseau pe poarta internatului.

Le sunt recunoscatoare, pentru ca, dincolo de ce i-am invatat eu pe ei, ei m-au invatat ceva esential, si anume ca ceea ce transmiti trebuie sa atinga sufletul, nu doar mintea, sa se muleze pe nevoia personala de a cunoaste, care poate fi mult mai prolifica decat livrarea formala de cunostinte.

E ceea ce face diferenta intre un profesor bun si un computer. E ceea ce am experimentat ulterior si cu studentii mei de la Facultatea de Stiinte Politice, pe care, fara sa-mi propun in mod expres, i-am determinat sa aleaga sa lucreze in institutii sau organizatii care promoveaza drepturile omului.

In ce alte proiecte mai sunteti implicata?

De curand, am incheiat un proiect initiat de organizatia italiana On the Road, in cooperare cu Franta, Spania si Marea Britanie, care a vizat situatia, in Uniunea Europeana, a victimelor traficului de fiinte umane selectate din randul refugiatilor si al azilantilor. In cadrul colaborarii cu PATRIR (Peace Action, Training and Research Institute of Romania), in cadrul DOP (Department of Peace Operations), am participat la doua editii ale seminarului Celebrarea Diversitatii si Multiculturalismului si la organizarea Festivalului Artelor si Multiculturalismului la Cluj.

Sunt in redactia primei reviste de Stiinte Politice, aparuta dupa Revolutie, „Sfera Politicii” si scriu pentru Blogul Stelian Tanase. Ultimele conferinte sustinute in Universitati din Rusia sunt o experienta inedita si foarte interesanta pentru mine, care, datorita amintirilor din perioada comunista, am stat multa vreme departe de spatiul rusesc.

Apropo de discriminare, in ce masura sunt romanii discriminati, in raport cu alte natiuni?

Nu cred ca putem generaliza discriminarea romanilor. In America, cei mai apreciati informaticieni in compania lui Bill Gates sunt romanii. La fel in Toronto, am vazut cat de respectati suntem. Calitatea umana si comportamnetul cuiva determina intotdeauna atitudinea celorlalti. In Italia, Spania, Franta, locuri in care se calatoreste mai usor, au ajuns, din pacate, si romani certati cu legea chiar in propria lor tara. Sunt trimisi acasa, dar pleaca in alta parte si fac la fel. Agresivitatea declanseaza reactii defensive in randul majoritatii.

Foarte multi romani emigranti sunt oameni cumsecade, muncitori, dar sunt priviti cu aceeasi suspiciune ca si raufacatorii. Felul in care media reflecta diverse incidente contribuie la crearea stereotipurilor despre romani, asta pentru ca jurnalismul de reactie este mai accesibil majoritatii decat jurnalismul de analiza. Oamenii nu prea mai au rabdare sa fie cerebrali; cauta senzationalul, faptul divers, emotionalul, ceea ce ii face sa cada, de multe ori, in propria capcana.

Au fost contexte in care ati simtit, pe propria piele, ca sunteti discriminata?

Una dintre formele de manifestare ale discriminarii este hartuirea. Cea mai cunoscuta este hartuirea sexuala, dar cea mai frecventa este hartuirea la locul de munca, atunci cand un superior isi foloseste abuziv pozitia ierarhica. Ei, bine, cu aceasta m-am confruntat si pot spune ca au fost cateva luni de cosmar, cu atat mai mult cu cat cea care ma hartuia era o femeie numita sa apere drepturile femeilor. Cand i-am prezentat demisia, a fost ca si cum mi-as fi recapatat demnitatea; m-am putut privi din nou cu respect in oglinda.

Ulterior, am aflat ca aceasta forma de hartuire se numeste mobbing si legislatia europeana prevede masuri punitive pentru ea. In Romania, conceptul a fost introdus in urma cu cativa ani de Asociatia Colfasa. Ii indemn pe toti cei care se confrunta cu hartuirea la locul de munca sa se adreseze Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii si Asociatiei Colfasa.

Care sunt satisfactiile profesionale la sfarsitul unei zile/saptamani/proiect?

Sfarsitul fiecarei zile te aduce fata in fata cu tine; momentele de dinainte de a adormi sunt mult mai linistite daca am impartasit cuiva ceva din experienta mea, indiferent daca e vorba de cititori, de auditoriul dintr-o sala sau doar de un singur om. Fiecare saptamana e un mic bilant, o confruntare de etapa cu o planificare preliminara.

Perseverenta si onestitatea fata de sine ajuta mult in realizarea unui proiect. Daca la sfarsitul lui simt ca am lasat ceva in urma si ca mai am mult de facut mai departe, atunci ma declar multumita. Cele mai durabile proiecte ale mele sunt, insa, fostii mei elevi si fostii mei studenti; prin ei, o mare parte din mine merge mai departe.

Sunteti mai mereu pe drumuri. De unde aceasta energie?

Energia ti-o dau oamenii pe care ii intalnesti. La fiecare conferinta internationala intalnesc oameni interesanti si frumosi, care imi sustin convingerea legata de necesitatea promovarii diversitatatii si multiculturalismului. Interdictia de a calatori inainte de revolutie m-a facut sa resimt libertatea de a calatori ca pe cel mai frumos dar al democratiei. Cand aveam 10 ani, parintii m-au trimis la o scoala in cel mai apropiat oras. Atunci mi-am cumparat un mic tablou ce infatiseaza o fetita cu o bocceluta in spate.

Inca il mai am; fetita cu bocceluta in spate a devenit parte din fiinta mea si ma insoteste sprintzara in fiecare calatorie.

Cum se impaca viata de familie cu cerintele unui astfel de job solicitant?

Cu siguranta, imbratisarea cuiva drag la intoarcerea pe aeroport iti poate aduce mai multa fericire decat orice succes profesional si orice succes profesional isi multiplica inmiit valoarea atunci cand este impartasit cu persoana iubita. Cariera nu cere sacrificii atat de drastice ca sacrificarea familiei. E drept ca se cere putina intelepciune de ambele parti, mult sprijin si si mai multa rabdare.

In zilele noastre, Penelopa nu se mai multumeste sa il astepte acasa pe Ulise; are si ea drumurile ei de strabatut. De aceea, viata de familie a capatat o dinamica impusa de ritmurile vietii moderne; inteleasa cum trebuie, ne imbogateste pe dinauntru si ne implineste.

Autor: Catalina Ioancea

Foto: Armand Ionescu

Citeste si despre Beatrice Cioba, fondatoarea Asociatiei Familiilor Monoparentale

 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate