Anul care a adunat cele mai frumoase bune și cele mai grele rele

Pentru Ramona Oncescu, 2015 a fost anul extremelor – căsătoria, dar și o boală rară, care i-a pus viața în pericol.

ramona oncescu

Dacă ar trebui să aleg cel mai frumos an de până acum, acela ar fi cu siguranță 2015. Și pentru că eu cred mult în echilibru, acesta a fost și cel mai greu an.

Organizarea nunții s-a întrepătruns cu o serie de probleme de sănătate ca într-un episod din Tom și Jerry. Desigur, câștigător a fost Jerry, dar după multe peripeții.

Nunta mea a fost cea mai frumoasă petrecere la care am participat vreodată și îmi asum asum subiectivismul. Am avut alături familia, prietenii cei mai buni, oamenii pe care îi iubesc și am pornit la drum alături de omul care mi-e jumătate de peste 7 ani.

Cătălin a fost întotdeauna sprijinul meu, cel care m-a încurajat și a avut răbdare în momentele dificile.

Spuneam că 2015 a fost și anul cel mai greu și asta din cauza unor probleme de sănătate care au debutat în 2014 și au explodat în februarie anul trecut.

Fix cu un an în urmă, de Sfântul Valentin, Cătălin îmi aducea flori la spital.

Trecusem printr-o comă hipoglicemică și fusesem transferată la un spital de specialitate cu suspiciunea de insulinom, o boală de care nu auzisem și despre care probabil nici nu aș fi auzit.

Aveam să aflu că fac parte dintre cei 4 oameni dintr-un million care au această boală. „O boală rară“, așa cum spune soțul meu, „pentru o fată rară“.

Insulinomul e o tumoră care se dezvoltă pe pancreas și care produce insulină în  exces. Insulina se hrănește cu glucoza din corp și astfel apar stări de confuzie, oboseală, pierderi de memorie. În final, lipsa glucozei din organism conduce către o apatie generală, pe care creierul nu o poate înțelege.

Eu munceam mult și vreme îndelungată am pus stările mele pe seama oboselii. Când am început să nu mă pot trezi singură dimineața și să nu-mi amintesc ore întregi dintr-o zi, am decis să merg la medic. Am trecut printr-un întreg proces: analize, RMN, vizită la neurolog, psiholog, psihiatru. Păream sănătoasă, analizele erau în limite normale, însă eu eram în continuare extrem de confuză, nu reușeam să mă trezesc singură dimineața, eram foarte lentă.

Cătălin era mereu lângă mine să mă încurajeze – îmi lipea mesaje motivaționale pe toți pereții, mă încuraja să ascult muzică, specialiști în dezvoltare personală, terapii alternative și îmi spunea zilnic să zâmbesc. Creierul meu părea să nu reacționeze la toți acești stimuli, până într-o noapte când l-am trezit din somn pe Cătălin pentru că nu mă puteam mișca și nu mai puteam să vorbesc.

Gânguream ceva și mușchii îmi erau blocați. De aici a urmat un episod de „Dr. House“. Ajunsă la spital, medicii rezidenți mă priveau ușor ciudat, neînțelegând de ce nu vreau să comunic cu ei. Eu auzeam și vedeam tot ce se întâmplă în jurul meu, însă nu mă puteam mișca și nu puteam să vorbesc. Nu aveam nici o reacție.

Mi-au făcut analizele preliminare, din care reieșea că sunt perfect sănătoasă! Medicul de gardă a avut însă o reacție rapidă în momentul în care m-a văzut și mi-a salvat viața. Aveam glicemia 30 și o nevoie imperativă de glucoză pentru ca mușchii să se pună în mișcare și creierul să își reia funcțiile. Am fost atât de fericită când am început să mă mișc și am rostit primele cuvinte!

Am rămas sub observație 24 de ore, după care am fost transferată la un spital de specialitate, unde mi-a fost confirmat diagnosticul în urma unor teste și a urmat operația. Era singura metodă prin care putea fi îndepărtată tumora, în cazul meu, cât un bob de mazăre.

ramona oncescu 2

Parte din tratament a fost… mâncarea. Din 3 în 3 ore, inclusiv la 2 și la 5 dimineața, cu conținut mare de carbohidrați.

Nu am fost vreo mâncăcioasă, ba chiar când lucram, mesele mele erau destul de dezordonate. În general, eram prea grăbită să mănânc dimineața, iar masa de prânz era în jurul orei 2, chiar mai târziu.

Mi-am învățat corpul să funcționeze cu un aport foarte mic de glucoză, aceasta fiind și surpriza medicilor: se așteptau să fiu o femeie cel puțin rotunjoară și nu să am 52 de kg la 175 cm.

E o boală tare neplăcută prin modul de manifestare, greu de diagnosticat, dar e tratabilă, lucru extrem de important.

Aceasta a fost replica pe care am primit-o de la un alt bolnav din spital atunci când mi-a fost confirmat diagnosticul și eram pe punctul de a bufni în plâns. Mi-am dat seama că sunt tare norocoasă! Despre manifestările bolii vă invit să citiți mai multe pe www.insulinoma.co.uk.

Acum mănânc de 3 ori pe zi și am un program de lucru normal. Pentru că da, există viață după orele de serviciu și poți avea rezultate bune și fără să lucrezi 12-14 ore pe zi. Dacă faci parte din categoria celor care lucrează mult peste opt ore pe zi, vina este doar a ta, oricât de dur ar suna.

Victimizarea nu e o soluție, dimpotrivă, îți consumă și puținele resurse pe care le ai. Ești singura responsabilă pentru viața ta și nicidecum angajatorul. Deși poate nu ar fi rău, măcar din când în când, ca angajatorii să își amintească de vorbele lui Richard Branson: „Ai grijă de angajații tăi pentru că ei au grijă de clienții tăi!“

Foto: Dan Borzan și Sebastian Enache

Stilist: Florentina Mușat

Vestimentație: Nissa

Machiaj: Carmen Dincă

Coafură: Getts Hair Studio

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Povesti adevarate