Andreea Stefanescu, campioana la gimnastica ritmica, in Italia

Andreea Stefanescu, gimnasta
La 18 ani, Andreea Stefanescu are dubla cetatenie si este singura romanca convocata in echipa nationala de gimnastica ritmica a Italiei, echipa tripla campioana mondiala.

A urcat pe prima treapta a podiumului la ultimele Campionate mondiale din Montpellier, a fost invitata sa participe la spectacolul de deschidere a Festivalului San Remo 2011 si acum se antreneaza fara ragaz pentru a merge la Jocurile Olimpice de la Londra.

A pasit prima data intr-o sala de sport la Iasi, la varsta de cinci ani, si de atunci a fost fascinata de lumea de gratie si forta a gimnasticii ritmice, singurul sport din lume exclusiv feminin.

„Cred ca talentul sportiv a fost darul pe care mi l-a facut viata. Celalalt dar, cel al unui drum catre realizare, mi l-au facut cativa oameni care au crezut in acest talent si care au ajutat ca un detaliu fizic minor, cu care ma nascusem, sa nu imi compromita cariera.

A fost revista Avantaje careia i-a scris invatatoarea mea de atunci, Mioara Mocanu, apoi doctorita Mihaela Leventer, de la Clinica Dermastyle Bucuresti, care a acceptat sa faca gratuit o operatie de corectare a defectului fizic care m-ar fi exclus din lumea marii performante. Le multumesc din suflet tuturor si vreau sa stie ca o parte din sufletul meu este cu ele, acolo in Romania.“

O mana intinsa la nevoie

Andreea s-a nascut cu urechile decolate, cum se spune in limbaj medical, adica nefiresc de vizibile, si toata copilaria a ascunsmicul detaliu fizic sub parul lasat lung. Insa, cand la sase ani a fost selectata in echipa de gimnastica ritmica a clubului Corrado din Iasi si apoi in lotul national si olimpic, problema defectului a revenit, caci regulamentul competitional prevede pieptanatura cu coc si viitoarea ei cariera parea compromisa din cauza depunctarii la prezenta artistica.

Atunci, cei cativa jurnalisti care credeau in ea au intervenit pentru a-i intermedia gratuit operatia in care pavilioanele urechilor au fost pliate normal si usor micsorate. Atunci, spune Andreea, a inteles, fara sa-i spuna cineva, ca sprijinul altor oameni conteaza enorm si a simtit ca un gest facut din inima poate decide uneori drumul unui om.

Vroiam sa fiu langa mama

„In septembrie 2004, am intrat in lotul national individual de gimnastica ritmica al Romaniei, dar in acelasi an, in decembrie, mama a plecat in Italia sa lucreze fiindca nu ne mai puteam descurca cu veniturile foarte mici din tara.

Eu am ramas in lot inca doi ani, dar in timpul asta mi-am vazut mama doar de vreo trei ori, asa ca am decis de buna voie sa las lotul pentru a ma muta si eu in Italia. Nu conta ca va trebui sa merg la o scoala straina, ca nu stiam sa vorbesc limba, nu conta nimic. Ma simteam a nimanui, o vroiam pe mama alaturi de mine dar, chiar daca nu ma gandeam la o cariera mai stralucitoare decat o aveam in Romania, nu am avut niciodata in gand sa renunt la gimnastica, pentru ca era ceea ce imi doream sa fac cel mai mult.“

Andreea Stefanescu, Laura Bocchini
A doua familie din Italia

In Italia, Andreea a avut parte de un alt ajutor nesperat: in Spoleto, a gasit un club sportiv, La Fenice, unde a intrat in echipa si unde s-a format din punct de vedere competitional sub grija antrenoarei Laura Bocchini si a presedintelui Roberto Settimi, pe care astazi ii numeste familia ei. „Antrenoarea mea este un tehnician desavarsit, care mi-a intuit potentialul, dar si un om minunat, care mi-a fost alaturi in fiecare clipa de suferinta si de fericire.

Vreme de trei ani, am locuit chiar la ea acasa, fiindca mama locuia in alt oras, in Perugia, la o ora distanta de Spoleto, unde mergeam la scoala si unde ma antrenam; mergeam la mama sambata, iar duminica seara ma intorceam pentru o alta saptamana de antrenamente la Palatul Don Guerrino Rota.

Sub indrumarea Laurei, am ajuns sa fac parte din echipa de ansamblu a Italiei, care era deja dubla campioana mondiala, la Mondialele din Japonia si de la Moscova, si am fost selectata sa fac parte din centrul tehnic federal din Desio; apoi am cucerit postul de titulara in nationala italiana, un rezultat de mare prestigiu pentru mine.“

In cantonamente nu poate merge la scoala, insa recupereaza ulterior si are rezultate excelente la invatatura, la Istituto d’Arte di Spoleto, unde a ales sa invete datorita aplecarii sale catre frumos. „Sportul unde barbatii nu exista“, cum i se spune, este mult mai spectaculos decat gimnastica artistica, e mai multa coregrafie, mai mult spectacol. Se pune accentul si pe felul cum arati, pe forma data fibrei musculare, pe proportia liniilor trupului si nu doar pe calitatea tehnica a exercitiului. La prima vedere ai spune ca e ca o joaca, dar concentrarea unui concurs te consuma extraordinar.

La un individual la mondiale, dupa cele sase obiecte, o gimnasta coboara in sala si cu cate patru kilograme mai putin si ganditi-va ca exercitiul la un obiect nu dureaza mai mult de un minut si 50 de secunde. Spune ca a crezut tot timpul in ceea ce facea, ca nu s-a abatut de la idealul ei nici macar in clipele grele si ca si-a dorit enorm sa ajunga in topul gimnasticii, fapt devenit realitate cand a castigat cu echipa al treilea titlu mondial.

Andreea Stefanescu, gimnasta

Viata de campion mondial

Ma intreb insa, daca toate acestea nu sunt resimtite ca o pierdere: cantonamentele, orele lungi de antrenament, patru-cinci dimineata si alte patru-cinci seara, lupta cu kilogramele si dietele dinaintea concursurilor, tensiunea formidabila, educarea la sange a nervilor si disperarea de dupa greseli.

 Andreea Stefanescu, gimnasta

Apoi constrangerile si renuntarile, orele de balet clasic, cele de muzica, o viata fara sarbatori si poate o dragoste pierduta pe undeva printre salile de concurs. „Poate m-am gandit la pierderi la inceput, pe cand eram o copila, apoi am inceput sa ma simt perfect in propriul trup, sa-mi placa cum arat, cum ma misc si asa totul a devenit usor.

Ca o joaca, fiindca tot am inceput performanta de pe la cinci ani. Asta inseamna viata mea de campioana. Munca si scoala. Nu tu distractii, discoteci, excursii. Baieti, intalniri, nici vorba… Cand? Poate intre doua sandvisuri, in pauza, sau printre exercitiile de cerc si cele de panglica, fiindca panglica e cel mai dificil obiect. Multi m-au intrebat daca mi-e greu.

Surprinzator, dar… nu. Este ca la un razboi, un razboi destul de simplu, unde eu am fost cea mai buna si atat“. Tot ca o joaca, a inceput sa culeaga medalii. La nationale, una, doua, patru, la balcaniade, la Cupele Mondiale, la europene, la panglica, minge, coarda, cerc… A renuntat si sa le numere. Sunt cateva zeci? „Parca. Dar asta n-are nici o importanta, nu?“

Adrian Ciltan; foto: arhiva personala a intervievatei.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Cariera