Analia Selis s-a întors!

analia

După o absenţă de patru ani, impusă de rigorile maternităţii, Analia este din nou pe scenă.

„Yo no soy de aqui“ („Nu sunt de pe-aici“), sunt vorbele cu care ne-a cucerit Analia, acum 11 ani. Vine de departe, din Argentina. Oraşul ei natal, San Miguel de Tucumán, se află la 1.300 de kilometri nord de Buenos Aires, este cât Medgidia ca suprafaţă, dar cât Las Vegasul ca populaţie. La o altitudine comparabilă cu a Sibiului, este înconjurat de munţi ce se ridică mai sus de 5.500 de metri şi este încărcat de istorie, bogat în arhitectură colonială şi dotat cu câteva universităţi de prestigiu. Dar să începem cu începutul…

Doña María, mama

Cu ani în urmă, o fată simplă, de la ţară, venea să-şi încerce norocul la oraş. Nu-şi terminase şcoala – abia ştia să scrie şi să citească – iar accentul provincial îi trăda originea modestă. Dincolo de acestea, însă, se pare că fata era plăcută la fire şi avea o inteligenţă şi o vioiciune de spirit care l-au cucerit iremediabil pe Don Carlos, patronul restaurantului în care ea era chelneriţă.

Deşi era angajat într-o logodnă corespunzătoare cu rangul lui social, Carlos a lăsat deoparte totul şi, împotriva voinţei familiei sale, s-a căsătorit cu María Ester. La urma urmei, era un romantic incurabil care, dincolo de poziţia lui sobră în societate, era un cântăreţ pasionat. „Chitara cu care acum studiez şi compun este cea pe care mi-a lăsat-o tata, făcută pentru el în 1974, de un lutier din Tucumán“, mărturiseşte Analia.

Analia1În câţiva ani, María i-a dăruit trei fiice: Florncia, Analia şi Verónica. Dar fericirea n-avea să dureze mult: când cea mai mică dintre fetiţe avea doar 11 luni, iar Analia, doi ani, tatăl avea să le părăsească, răpus de o boală cumplită.

La numai 25-26 de ani, văduvă cu trei copii micuţi, fără ai tăi aproape… descurcă-te, Mărie!

Şi s-a descurcat. Cu tact, cu inteligenţă, cu voinţă şi cu ajutorul celor pe care, în răgazul de un an pe care l-a avut înainte de a se stinge, Carlos îi rugase să o ajute. Respectându-i dorinţa, María n-a vândut partea care-i revenea din afacerea familiei. În afară de restaurant, Carlos fusese asociat, într-o afacere cu materiale de construcţii şi feronerie, cu tatăl şi cu fratele său, care, povesteşte Analia, „nu s-au grăbit să-i ofere mamei o poziţie confortabilă, în care să se descurce cu lipsa ei de pregătire“. Ceea ce i-a rămas de făcut a fost să-şi termine şcoala, apoi să urmeze cursuri universitare de contabilitate. „Noi, fetele, am fost la ceremonia ei de absolvire“, îşi aminteşte Analia. Astfel, într-o bună zi, a fost capabilă să preia exact locul lăsat de soţul ei. Şi nu s-a recăsătorit.

Cât despre cele trei copile – timpul n-a stat în loc. „Mama a ştiut să ne îndrume spre ceea ce ne place nouă. Ne-a trimis peste tot şi a ales pentru noi ceea ce ne-a plăcut cel mai mult. Cea mai mare, Florncia, a fost balerină; eu, cu muzica; cea mai mică, Verónica, e cu cifrele – a urmat paşii făcuţi de mama şi este contabilă de meserie“, spune Analia.

IMG_2686cutCând Dumenzeu închide o uşă… uită altă uşă deschisă

În oraşul natal, Analia a studiat şase ani de pian, a cântat în cor, apoi, la terminarea liceului, a simţit o chemare spre studiile de canto. „Ca să nu pierd experienţa de pian, am combinat totul şi m-am pregătit în pedagogie muzicală“, explică ea. „

La 20 de ani am plecat de tot din Tucumán. Sigur, nu ştiam atunci că e o plecare definitivă. Acolo au rămas bunicii, o mulţime de rude şi prieteni şi toate amintirile – motivul pentru care o să mă întorc cât de des o să pot.“ A plecat la Boston, unde avea să studieze canto liric. Unde am mai auzit noi de Boston? În interviul din noiembrie 2012, cu soţul ei, violoncelistul Răzvan Suma.

De aici, povestea lor este comună. Ştiam de la Răzvan despre masteratul lui şi despre uşa providenţială care a fost lăsată deschisă tocmai când el trecea pe acolo, aşa încât, ca într-un basm, să-şi poată vedea pentru o clipă, destinul. De la Analia am aflat mai mult: şi ea l-a văzut, şi ea l-a remarcat, şi ea s-a gândit la el… „Se vorbea printre studenţi despre un violoncelist din România care este foarte bun, cântă extraordinar. Mi-a trecut prin minte că poate fi băiatul pe care l-am văzut.“ Întâmplarea aceasta a venit după o poveste de dragoste care se încheiase, când Analia îşi adunase la loc cioburile inimii sfărâmate şi privea din nou cu încredere spre viitor.

„După luni de zile, o prietenă m-a chemat-o la un concert în care urma să apară violoncelistul acela foarte bun, cu un solo compus de argentinianul Ginastera. M-am angajat ca plasatoare la acel concert. În timp ce instrumentiştii se încălzeau pe scenă, am intrat şi l-am văzut. Şi el m-a văzut. Şi-a lăsat deoparte violoncelul şi m-a privit. A trecut ceva vreme până am ieşit împreună prima dată…“

În paranteză fie spus, Analia a muncit din greu ca să-şi poată plăti studiile. Dacă în primii doi ani situaţia materială a fost bună, în următorii doi, pe fondul unei crize care a afectat economia Argentinei, resursele de acasă au scăzut dramatic. „Lucram ca să-mi plătesc facultatea: la bibliotecă, plasatoare, secretariat, spălat vase, menaj… orice. Avusesem de toate, mama ne asigurase un trai bun, dar când a fost nevoie, am ştiut să mă adaptez şi să lupt pentru visele pe care le aveam.“ (Doar e fiica Maríei!)

Răzvan şi-a terminat masteratul şi s-a întors în ţară. Analia trebuia să mai rămână un an, dar hotărârea începea să prindă temei: avea să încerce o viaţă nouă, în România. Dacă la început mama ei a fost speriată de necunoscutul spre care fiica ei se îndrepta, în cele din urmă, i-a spus: „La noi te vei putea întoarce oricând, dar dacă nu-ţi va mai ieşi în cale o dragoste ca asta, vei regreta toată viaţa. Du-te, încearcă!“.

„Am adorat România din prima clipă!“

„Mă gândeam să plec în Spania, unde urmau să se mute surorile mele, apoi şi mama. Dar mi-am zis că pot foarte bine s-o iau de la zero şi în România.“

Primul pas l-a făcut în vacanţa de vară. A aterizat la Bucureşti după care, cu trenul, a plecat direct la Cluj, oraşul natal al lui Răzvan. „Era prima dată când mergeam cu trenul. Am adorat România din prima clipă. Pentru că era ţara lui şi ştiam cât o iubeşte. Dar am adorat oamenii, prietenii lui care ne sunt şi astăzi prieteni. Apoi am venit în vacanţa de iarnă. Ador Crăciunul de aici, muzica, obiceiurile… La noi e cu totul altceva: de Crăciun, mergem la plajă, mâncăm îngheţată şi ne pregătim pentru vacanţa de vară.“

photo 2cutAşa că s-a apucat să înveţe limba română încă dinainte de a termina studiile la Boston. La început, vorbea cu Răzvan în engleză. „Nici nu ne-am dat seama când am început să vorbim româneşte. La un moment dat, mi-am dat seama că mi-e mai uşor să vorbesc în română decât în engleză.

El spaniolă vorbeşte acum aproape perfect, cu un accent foarte distractiv. Când s-a născut Noa, am hotărât să vorbim cu ea în limba spaniolă, pentru că limba română avea s-o înveţe oricum.

A fost propunerea lui Răzvan. Noa, de când merge la grădiniţă, vorbeşte mai uşor română, se pare că e mai în firea ei româna.“ Tiago e încă mic şi cam scump la vorbă, dar Analia prevede că va fi un vorbitor de română mai timpuriu decât Noa, care-l va stimula puternic în acest sens.

Au trecut unsprezece ani de când Analia a venit în România (rimă involuntară) şi trei ani de când a obţinut cetăţenia. De ce a durat opt ani? Mai întâi, a trebuit să treacă cinci ani de căsătorie. Apoi a început să adune actele, care nu erau niciodată toate şi nici aşa cum trebuia să fie. Într-un rând, a fost întoarsă din drum de la examen pentru că-i mai lipsea o oarecare hârtie din dosar.

A trebuit să înveţe toată istoria româniei, începând cu dacii şi romanii, toată geografia, constituţia… (mă întreb câţi dintre noi, românii, mai ştiu totul) ba chiar şi un cod al bunelor maniere! „Nu m-am simţit străină până atunci, m-am simţit foarte bine primită, ca acasă, până în ziua examenului.“, mărturiseşte Analia.

„Examinatoarea – ca la o şcoală din romanele lui Dckens. O judecătoare rea, urâtă, şi «irespectuosa» care ne-a jignit, ne-a intimidat, ne-a umilit pe toţi cei care veniserăm acolo solicitând cetăţenia română, după ce făcuserăm câte ceva pentru ţara aceasta. Mă gândeam că n-o să reuşesc şi nici n-aş mai fi încercat – oricum, cine m-a pus?“ Dar a reuşit. Apoi a aflat că există meditatori informaţi precis care te pot pregăti exact pentru acest examen, contra cost.

photo 3cut«With a Little Help From My Friends»

Deja, dinainte de a termina facultatea, ştia că nu va face canto. Paradoxal, mutarea în America a apropiat-o mai mult de muzica tradiţională argentianiană, de folclor, de tango, de mzica latino-americană.  Şi dacă tot avea s-o ia de la zero, asta avea să facă: latino.

„Din cunoştinţe, am reuşit să formez o trupă: Ati Panaitescu, percuţionist la Mandinga; Răzvan Grigorescu, un chitarist excepţional, adorabil; Arthur Balogh, contrabasist.“ Apoi totul a mers rapid. În scurt timp – contractul de producţie cu Media Pro Muzic. „Habar n-aveam ce înseamnă asta, nu ştiam ce posturi de televiziune sunt, care era ierarhia lor. Eu mă uitam doar pe «Acasă», la filme în limba spaniolă.“

Apoi au fost întâlnirile providenţiale cu Adrian Ordean, cu Marius Ţeicu „care mi-a dat nişte lecţii de canto aşa cum eu nu mai făcusem“, cu Wilmark care i-a făcut coregrafia. De fiecare dată, acelaşi refren: „Nu ştiam încă ce oameni importanţi erau şi ce noroc aveam să lucrez cu ei“. Locul III la Cerbul de Aur, primul single, apariţiile televizate, tot succesul şi toată dragostea cu care noi am înconjurat-o.

Atunci, în 2004, înainte ca toate acestea să se fi întâmplat, Analia era undeva, pierdută în public, la concertul Buena Vista Social Club de la Sala Palatului. „Îmi ziceam: cum ar fi să cânt într-o asemenea sală, cu atâta lume?… Şi parcă puteam să miros succesul acela.“ Şi, după un an de zile, a cântat chiar în deschiderea concertului susţinut de celebra trupă cubaneză.

„Şi toată nebunia asta a ţinut până când am rămas însărcinată. Au trecut patru ani petrecuţi cu cei doi copii şi acum dorinţa mea este să închei acest an reluându-mi cariera. Pas cu pas, e o muncă pe care o fac zilnic. Lucrurile n-au stat pe loc, multe s-au schimbat între timp. Acum trebuie să reconsider unde mă poziţionez în peisajul muzical actual.“

Desigur, au mai fost apariţii televizate, au fost concertele cu Big Bandul Radio, cu Orchestra Naţională Radio, cu Răzvan şi, din nou, apariţia în deschiderea concertului Buena Vista.

„În paralel, am început să cânt cu un pianistul argentinian Mariano Castro, care a venit acum câţiva ani cu trupa sa, Narcotango, s-a îndrăgostit şi… acum un an s-a mutat aici. Dar  până când nu am înregistrări care să se audă la radio, nu consider că am revenit“, spune Analia.

«Vă place tango?» – un turneu

În luna octombrie, România vor fi cucerite de un duo care nu poate da greş: violoncelul şi tangoul. Răzvan, Analia şi invitatul los special vor susţine un turneu în douăsprezece oraşe ale ţării.

„Ideea a fost a lui Răzvan. «Eşti sigur?», l-am întrebat.“ Analia, în calitate de organizatoare a turneelor  «Vă place Bach?» şi «Vă place Brahms?», se gândeşte că, în continuare, este obligatoriu să păstreze nivelul foarte ridicat. Dar Răzvan ştie bine ce face. «Vreau să cântăm tangoul aşa cum se cântă el, cel mai curat şi mai autentic tangou», a hotărât el – şi s-au apucat de treabă.

«Va fi turneul lui Răzvan, deci violoncelul trebuie să fie în prim plan“, explică Analia. Pentru asta, au apelat la chitaristul Julio Santillan, care a început, deja, să le trimită, rând pe rând, aranjamentele pentru studiu. Pe site-ul său oficial, turneul este, deja anunţat, printre concerte la New York, Washington DC şi Buenos Aires. Pentru că, da, va fi şi el pe scenele din cele douăsprezece oraşe ale României.

„A fost foarte grea alegerea pieselor“, mărturiseşte Analia. „Tangoul are doi fraţi de care nu se desparte niciodată: valsul şi milonga. O să fie un show pe care noi trei o să-l facem: Răzvan, eu şi Julio.

Epilog

Cu siguranţă, vreţi să ştiţi ce face acum Doña María, mama. Ei bine… e aici, în România! „Nu ştia nimic despre România şi i se părea foarte departe, peste lume“, spune Analia.

„Dar lucururile s-au schimbat. S-a adaptat, a ţinut pasul cu vremea şi s-a obişnuit să se informeze pe internet, să călătorească. Nu şi-ar fi imaginat, cu ani în urmă, dar, din decembrie 2012 a venit aici, din Spania, unde le-a ajutat pe surorile mele cu afacerea lor.

Se simte bine, a învăţat un pic de română la Instituto Cervates, se descurcă la piaţă, la farmacie… Oricum, oamenii sunt deschişi şi te ajută.“ Cât va sta? „Atât cât va dori. Mama nu e persoana care să rămână undeva dacă nu se simte bine!“

România vs Argentina: asemănări…

Spiritul latino: mai simplu, mai liber, mai puţin formal, mai puţine reguli în relaţiile dintre oameni. Nu ne impunem atâtea reguli şi atâtea bariere ca americanii, de exemplu.

Viaţa comunităţii, spiritul de cartier, jocurile copilăriei, pe stradă. Chiar dacă aici era comunism, în sinea lor, oamenii erau la fel. Birocraţie există şi în Argentina, ca şi unele autorităţi cărora nu le vedem rostul.

…şi deosebiri

Argentinienii sunt mai veseli, mai fericiţi. Românii sunt mai supăraţi, se plâng mai mult. Unii sunt supăraţi pentru că au învăţat să fie supăraţi în trecut, alţii sunt supăraţi pentru că regretă trecutul… Bucătăria e cu totul alta.

„Am sărbătorit absolvirea, la New York, împreună cu mama şi cu Răzvan, care ne-a dus la un restaurant românesc. Acolo am ascultat pentru prima dată «Drumurile noastre toate». Îmi amintesc cum mama îşi legăna umerii în ritmul muzicii… Iar mâncarea ni s-a părut extraordinară!“

De când s-a născut Noa, găteşte mai mult Răzvan. „Găteşte excelent, orice: reţete italiene, spaniole, peşte, şi adoră să gătească. Cea mai mare bucurie e să-i spun: «Fă-mi ceva bun». Şi găteşte sănătos: copiii ne-au obligat să avem o viaţă mai sănătoasă.“

Autor: Mihaela Serea

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati