Am supravietuit cancerului de san

Eleonora Pokola

Eleonora Pokola, 47 de ani, e inginer chimist si locuieste in Cluj Napoca. Și-a asumat cu curaj rolul de mesager al sperantei, in dorinta de a incuraja femeile care se confrunta cu acest flagel ori au pe cineva drag in aceasta situatie. Mesajul ei: aveti grija de voi!

Vara anului 2003. O vara marcata de noi inceputuri, de schimbari fundamentale in viata mea, a copiilor mei, a parintilor… Pot spune ca aceasta vara a fost pentru mine un cadou de la parintii mei si totodata o pedeapsa de la viata. Cadoul a fost o vacanta la mare, mult asteptata, mult dorita, mult visata, iar pedeapsa… cancerul.

Agonie si extaz
Imagineaza-ti o femeie tanara, cu trei copii mici dupa ea, cu multe bagaje, care poposeste la receptia hotelului Cocorul, din Venus. Doi dintre copii erau ai mei: Marta, de 3 ani si jumatate, o frumusete de fetita, si Sebi, de 11 ani, baiatul meu drag. Al treilea copil era Virgil, baiatul nasilor Martei, buni prieteni ai nostri. In vara aceea, eram tanara, frumoasa, dar sufleteste infirma. Acolo la mare, alaturi de copiii mei, care reprezinta pentru mine sensul vietii, m-am simtit libera si descatusata de sotul meu, pentru ca il stiam la sute de km de noi.

Stateam intr-o camera cu vedere la mare. Dimineata ma sculam devreme si imi beam cafeaua, stand pe balansoarul de pe terasa. Copiii dormeau. Fiind singura, faceam si topless, prinzand ultravioletele de dimineata. Simteam cum soarele imi incalzeste sanii, cum ii dezmiarda. Ma uitam la ei si mi se pareau perfecti. Eram mandra de ei, dar ce folos? Intotdeauna exista o amaraciune in exaltarile mele. Privindu-i mai atent, am observat pe sanul drept o umflatura. Am pipait-o: era destul de tare si neregulata. Am incremenit. Daca e cancer? Daca am sa mor?

Olguta din „La Medeleni"
In momentele acelea mi-a venit in minte Olguta din „La Medelenii" lui Teodoreanu. In adolescenta, era cartea mea de capatai, o adoram pe Olguta, vroiam sa fiu ca ea… Acum imi pun intrebarea daca Olguta, din lasitate a luat decizia de a-si pune capat zilelor? Daca intr-adevar, calitatea vietii primeaza in fata cantitatii? Pentru ea, calitatea insemna mai mult decat cantitatea! Decat sa renunte la simbolul feminitatii ei, mai bine sa se duca odata cu el…

Intr-un fel o inteleg. Acum mai bine ca in adolescenta. Eu nu am avut curajul ei. Poate pentru ca traiesc alte vremuri, in care speranta de viata pentru cancer a crescut, vremuri in care cancerul nu mai e pe deplin stapan, nu inseamna sfarsitul, ca pe vremea Olgutei… poate pentru ca am doi copii de crescut, poate ca am sperat ca viata mea mai poate avea si clipe fericite pentru care merita sa traiesc, pentru care merita sa lupt cu boala…

Restul zilelor petrecute la mare sunt in ceata. Frica, indoiala legata de sanii mei, de viata mea, si-au pus amprenta pe timpul ramas, iar drumul pana acasa a fost anevoios si lung. Aveam 40 de ani… Aveam un sot si totusi eram singura. Nu puteam sa-i spun framantarile mele, temerile mele, pentru ca toate cuvintele rostite se puteau intoarce impotriva mea.

Speranta moare ultima
La intoarcere, a inceput Calvarul: spital, mamografii, doctori, analize. Am avut norocul, sau sansa de la Dumnezeu, sa o cunosc la acest inceput de drum, pe doamna doctor Ciurea, radiolog, amabila si zambitoare. Ea mi-a facut mamografia. Zambetul ei mi-a dat incredere, iar tactul ei m-a intarit. M-a luat sub aripa ei ocrotitoare de inger si mi-a indrumat pasii, tremurati si sovaitori, spre un specialist oncolog. Mi-a prezentat cazul doamnei doctor Larisa Ciule, in care avea mare incredere. Un alt inger.

Cu o precizie uimitoare si cu mult profesionalism, mi-a facut ulterior punctia si ecobiopsia. Teama de aceasta manopera a disparut complet odata cu incurajarile calde din privirile si vorba ei blanda. Am o incredere oarba in investigatiile ei. A ramas pentru mine, pe parcursul anilor, Omul la care apelez cand am o nelamurire in ceea ce priveste sanatatea mea sau al celor dragi.

Dar nu toti cei care trec prin ce am trecut eu au avut norocul acesta! Mana intinsa de ea a fost speranta mea de viata. Pentru o persoana in situatia mea, oncologul devine doctorul curant. Ei, dupa ginecolog, stomatolog, medic de familie, iata, am si un oncolog! Dar cine isi doreste sa ajunga la un specialist in acest domeniu? Sunt convinsa ca ea stia ce sentimente ma incercau. A fost si este in continuare o persoana amabila, plina de compasiune pentru pacientii ei si un profesionist desavarsit. M-a abordat chiar cu prietenie pentru investigatii. Urma punctia, biopsia, markerii tumorali…Greu…

Ingeri si demoni
In astfel de situatii, incertitudinea e apasatoare. Speranta ca totul va fi bine in final e palida, doar o licarire. Vrei sa crezi ca tie nu ti se poate intampla, ai face orice ca sa nu lasi palida speranta sa se stinga.Pe holurile sectiei de oncologie e atata lume! Deznadejdea se citeste in ochii fiecaruia. E atata liniste, neputinta, tristete si durere acolo! Fiecare pacient isi traieste propria drama si e deschis oricui sa-si spuna durerea.

Intr-un final, dupa o lunga asteptare, doctorita mi-a spus cu fastaceala, mutand o fisa dintr-un colt in altul al biroului, parca vrand sa amane cat mai mult momentul adevarului: „Cancer… tumoarea e maligna… nici un dubiu… e agresiv. Trebuie actionat de urgenta.”

In acel moment, cred ca toate clopotele bisericilor au inceput sa bata deodata in sufletul meu. Mi-era greu sa accept. Speranta palida s-a stins… Olguta, nu vreau soarta ta! Si deodata parca totul se intampla, aievea, undeva langa mine, parca nu era vorba de persoana mea. Eu eram doar un spectator la o telenovela ieftina.

„Bine, dar azi nu se mai moare din asta, nu-i asa? Am ajuns si eu la moda. Peste tot vad fundite roz, ursuleti, numere cu 800… apel gratuit, reclame cu fetite si mame ajunse in situatia asta. Se trateaza… stiu sigur, trebuie sa se trateze, am baiguit.” Unde era Dumnezeul meu in acel moment? Cred ca ma tinea de mana, ca un prieten, si-mi promitea ca va fi cu mine. Vreau sa cred ca n-a fost inca o pedeapsa.

Eram cu sotia fratelui meu, care nu stia ce sa imi spuna. Ea a fost un alt inger pazitor. In astfel de momente, nu poti face fata singura tensiunii sufletesti, ai nevoie de cineva langa tine. Ma uitam la cumnata mea si o vedeam ingrozita. Mi-era mila, voiam sa o consolez, sa ii dispara disperarea din priviri. Dar e totusi vorba despre mine… striga constiinta mea. Copiii, ce se v-a intampla cu ei? Mama, tata cum vor primi vestea? Sa le spun? Daca tac si se agraveaza situatia, va fi un soc. Ar trebui sa le spun, sa se pregateasca.

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii