Am invatat sa cred in destin

Fără categorie

A cazut de doua ori cu avionul (o data in Atlantic, a doua oara la aterizarea la Cluj), dar asta n-a impiedicat-o sa-si continue profesia de stewardesa pana la pensie. De un an, de cand s-a pensionat, Laura Grigore duce dorul zborului.

Cu exceptia tragediei de la Balotesti, momentele cele mai tensionate ale vietii ei profesionale se suprapun cu cele ale companiei nationale de aviatie. De aceea, unele colege evitau sa fie in tura cu ea, numind-o Pisica Neagra. Altele insa o considerau extrem de norocoasa, pentru ca a supravietuit tuturor acestor incercari. Ea, Laura Aurelia Grigore, este convinsa ca e norocoasa si crede in destin.

Si-a dorit sa devina stewardesa de la 17 ani, cand a condus niste vecini la aeroport. Cursa lor a fost amanata, asa ca ea a stat aproape o zi intreaga cu ei in aeroportul de la Otopeni si a admirat fetele de la Check In. "Erau inalte, frumusele si aratau trasnet in uniforma! Mi-am dorit sa fiu si eu ca ele", isi aminteste Laura.

Dupa doi ani, cand a terminat liceul, a facut tot posibilul sa se apropie de indeplinirea visului ei. "Pe 15 iunie am terminat scoala, iar pe 20 eu eram deja angajata in cel mai a­propiat loc posibil de Aeroportul Otopeni si anume la Agentia Romtrans, din spatele hangarelor." Doi ani s-a dus la serviciu, uitandu-se cu jind la avioanele care decolau, apoi a vazut in ziar anuntul pentru scoala de stewar­dese. A dat examen si a intrat. Cand a cerut transferul, cei de la Romtrans nu i l-au dat – ea vorbea engleza, ceea ce era o raritate pe atunci. Si-a dat demisia (gest riscant in 1975!) si a plecat.

In Pakistan, unde a tinut un curs de pregatire cu stewardesele companiei nationale.

Primul accident
Dupa cele trei luni de scoala, a urmat prima cursa. La Arad. "Am decolat si am rugat-o pe colega mea sa ma lase sa fac eu totul. Eram atat de fericita! La intoarcerea la Bucuresti, cine a lesinat? Eu! De oboseala, de surescitare – cine stie?!"

Acest debut cu stangul n-a descurajat-o pe Laura. Si-a vazut de treaba cu acelasi entuziasm. Dupa cinci ani, urma sa plece in Mauritania. Era o cursa grea, traseul fiind Bucuresti-Berlin-Casablanca-Nouadhibou, in Mauritania. Iar ea se afla intr-o stare deosebita: era insarcinata cu al doilea copil. Nu era o cursa regulata, ci una de schimb de marinari, de pe un pescador. Lucrurile au pornit destul de prost: nu s-a plecat la 2 dupa-amiaza, ci abia la 6. Au ajuns la Nouadhibou abia la 3 noaptea. Au aterizat. Sau cel putin asa a crezut ea. "Uitandu-ma pe fereastra, mi-am dat seama ca ceva nu e in regula", spune ea, "pentru ca nu se vedeau luminitele care sunt pe orice pista de pe un aeroport. Dar nu mi s-a parut ceva iesit din comun." S-a uitat pe geam si a vazut valurile, pe care le-a luat drept dune de nisip… Avionul a rulat 18 secunde, apoi s-a oprit. Dintr-o eroare de ghidaj, avionul a fost directionat alaturi de pista. In apele oceanului. Noroc ca acolo se aflau damburi subacvatice, care erau cosmarul navigatorilor, dar au fost salvarea romanilor din avion. Fara acest damb, dupa amerizare, avionul ar fi trebuit sa se scufunde…

Daca n-as fi plecat in cursa la o saptamana dupa primul accident, m-ar fi cuprins frica.

"Cand s-a oprit, s-au stins toate luminile din interior si cateva picaturi sarate mi-au ajuns pe fata." Alarmata, o colega a vrut sa mearga la comandant. "Cand m-am uitat in fata, nu mai exista cabina de comanda, avionul era rupt exact la un pas in fata mea si se vedeau stelele. I-am spus colegei ca nu mai avem comandant si am adaugat ca nu suntem pe pamant, ci pe apa, pentru ca pe mine au ajuns stropi sarati. Le-a indicat pasagerilor sa-si puna vestele de salvare, iar ea, impreuna cu colega ei, au deschis usa avionului si au iesit dupa barcile de salvare. "Atunci cand se strabate un anumit numar de mile marine, avionul este dotat cu barci de salvare. Cursa noastra nu se incadra in acel numar de mile si nu avea barci de salvare, dar eu nu stiam. Am sarit pe aripa si am mers pe ea pana la magazia barcilor, care se afla in exterior la acel tip de avion. Am fost tare dezamagita ca nu erau acolo! Nu stiu cum am mers pe aripa! N-as fi putut nici ziua si fara sa fie avionul inclinat, dar atunci am reusit."

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din