Alexandru Andries – 4 avantaje ale vietii

E foarte important sa ai o fire vesela. Ma bucur ca s-a intamplat ca eu sa o am asa, natural, sa nu ma fortez deloc. Multi din familia mea erau asa si probabil ca i-am mostenit. Din acest motiv, majoritatea amintirilor mele sunt vesele.

Piperus. Una dintre amintirile mele preferate es­­­te de la varsta de trei ani si jumatate, cand am facut ulcer, ceea ce era destul de caraghios pentru un baietel de varsta aia. Doctorul mi-a recomandat sa stau undeva la Dunare, pentru ca, se pare, clima era mai buna pentru stomac. Aveam rude la Oltenita si am stat acolo, la tanti Marioara, care avea doi caini: unul urias, care pa­­­zea curtea, si unul mai mic, pe care-l chema Piperus, un fel de soricar, care era „dracul gol“, era mortal.

La un moment dat, tanti Marioara a facut o friptura si a pus-o pe fereastra casei, sa se raceasca, iar Piperus a venit si a mancat-o pe toata. L-am cautat disperati prin curte, pentru ca ne-am dat seama ca el a furat-o, si l-am gasit sub un butoi cu apa de ploaie, pus pe niste caramizi. Se ascunsese acolo pentru ca stia ca fa­­cuse o prostie, dar, pentru ca burta era prea mare, nu mai reusea sa atinga pa­­man­tul cu picioarele. Oricat de grea ar fi ziua, daca ma gandesc la Piperus, cum statea el sub butoi, imi revin imediat.

Mama. La liceu, cand am inceput sa-mi pun problema ce vreau sa fac mai departe, toti trageau de mine: profesorul de romana spunea ca trebuie sa dau la Litere, pentru ca fusesem la nu stiu cate olimpiade si publicasem in revista scolii, profesoara de matematica zicea ca trebuie sa ma duc la Matematica, profesorul de desen imi recomanda sa fac pictura, cel de muzica spunea sa dau la Muzica…

Toti ma bateau la cap, fiecare tra­gand spre partea lui. Mama, vazandu-ma tracasat, a venit la scoala, cu o fal­ca-n cer si una-n pamant, si le-a zis profesorilor sa ma lase in pace. A doua zi, dirigintele imi spune: „Ai o mama… jos palaria! Sa-ti traiasca!“.

Prima inregistrare. La primul meu disc, „Interioare“, am intrat in studio sa inregistram primul cantec (pe vremea aceea nici nu aveam chitara, mi-o imprumutase Dan Badulescu, care canta cu formatia „Post Scriptum“). Am inceput sa cant primul cantec, care ti­­­nea cam un minut si se chema „Poveste mica“. Domnul Negrescu, inginer de sunet, a spus sa mai cantam o data. Am terminat, iar domnul Ne­­grescu zice: „hai, inca o data!“.

Dupa cateva astfel de repetitii, l-am intrebat ce n-a fost bi­­ne, iar el a spus: „nu, a fost foarte bine, dar nu inte­­leg de ce cantati putin si apoi va opriti“. Cand a auzit ca atat era cantecul, a exclamat: „inseamna ca a fost bine de prima data!“. Asa a inceput povestea cu inregistrarile. A fost prima mea inregistrare profesionala si ma amuz de cate ori imi amintesc.

Arhitectura. Am vrut sa fac pictura si am facut ani de zile pictura si grafica, in paralel cu liceul real. In clasa a XI-a am aflat ca un desen pe care il facusem cand eram la gradinita luase premiul I la un concurs mondial. Asta insemna o bursa gratuita, pe viata, la Belle Arte din Paris.

In clipa in care am luat acel premiu, un sefulet de partid de la Brasov a sters numele meu si l-a pus pe al altui copil. Am aflat acest lucru de-abia intr-a XI-a si m-a dat peste cap. Atunci am zis ca nu mai vreau sa pictez. Pentru ca stiam sa desenez si stiam si matematica, am ajuns la Arhitectura. Acum sunt foarte bucuros ca s-a intamplat asa, pentru ca arhitectura este o profesie foarte frumoasa si probabil ca, daca nu pateam necazul cu desenul, n-ajungeam aici.

 

 

Cătălina Ioancea; Foto: ©mediafax, arhiva personală, vlad eftenie, Radu Vintilescu
 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Vedete-Personalitati