Ai putea fi anorexică și nici nu știi

Este greu să crezi că eşti anorexică, atâta timp cât vezi la TV şi în reviste modele de top şi actriţe celebre anorexice apreciate pentru felul în care arată. Cu toţii ne raportăm, mai mult sau mai puţin, la trendurile actuale, chiar şi în ceea ce priveşte propriul look. Dacă am fi trăit în urmă cu câteva sute de ani, ne-am fi dorit, probabil, să avem forme pline, bine conturate, care adesea frizau excesul de greutate (vezi epoca barocă şi nudurile rubensiene).

anorexic

foto anorexie via Shutterstock

Cum însă tiparele actuale, promovate in mass media, cer o slăbire excesivă, ne conformăm. Dar ne întrebăm vreo clipă, oare noi ce credem despre aceste standarde? Nouă cum ne-ar plăcea să arătăm, de fapt? Avem un cuvânt de spus în această chestiune destul de personală? Sau nu ni-l permitem? De ce? Si să nu uităm că în această ecuaţie ar trebui să intre şi sănătatea, căreia anorexia nu-i este de bun augur.

Există totuşi o diferenţă importantă între a fi anorexică şi a fi slabă. Majoritatea vedetelor de sub luminile reflectoarelor nu sunt anorexice, ci slabe. Obsesia de a fi slabă, însă, poate uneori să-ţi întunece judecata şi să nu observi, pe moment, această diferenţă. Dacă ţi se atrage atenţia, ai putea crede chiar că ceilalţi te invidiază pentru silueta ta – mai ales dacă au câteva kilograme în plus. Un reper obiectiv este, evident, greutatea. O reducere arbitrară de mai puţin de 85% din greutatea corporală minimă normală pentru o anumită vărstă şi greutate este frecvent un reper în a pune diagnosticul de anorexie nervoasă.

Alte simptome sunt absenţa ciclului menstrual, teamă obsesivă de îngraşare (deşi greutatea este mult sub cea normală), negarea faptului ca slăbirea este excesivă, refuzul de a menţine greutatea corpului la un nivel cel puţin minim normal, imposibilitatea creşterii în greutate implicită dezvoltării fizice, tulburări ale imaginii şi formei corpului.

Conform statisticilor, persoanele anorexice sunt de obicei educate, de sex feminin, cu o situaţie financiară medie sau peste medie, purtând amprenta culturii vestice. Poate în mod surprinzător, între 5 şi 10 % dintre persoanele afectate de anorexie sunt bărbaţi. Din pacate însă, fie că este vorba de bărbaţi sau femei, de obicei aceştia evită psihoterapia, considerând că nu au nici o problemă.

Ce se ascunde, de fapt, în spatele anorexiei?

În primul rând, multă suferinţă psihică. Persoanele anorexice se consideră lipsite de valoare, neputincioase, ineficiente. Se străduiesc din răsputeri să atragă atenţia, să fie văzute cu adevărat, admirate şi apreciate. Îşi doresc să fie considerate speciale şi unice, cu calităţi neobişnuite. Cu alte cuvinte, imaginea de sine a persoanelor anorexice este major afectată. Nu sunt conştiente de valoarea lor, au nevoie în permanenţă de confirmări exterioare. Slăbirea excesivă apare de obicei după ce imaginea de sine a fost major afectată.

Dar de unde vine suferinţa psihică? De ce imaginea de sine este atât de afectată?

Cercetarile arată că anorexia apare adesea la fetele care au făcut tot ce le-a stat în puteri, întreaga viaţă, să-şi mulţumească părinţii, ca şi când nu ar trăi pentru ele, ci pentru părinţi, ca şi când viaţa lor nu le apartine şi nu au drepturi proprii. Atât de puternică este această impresie, încât pot avea senzaţia că nici macar propriul corp nu le aparţine lor, ci părinţilor, şi că nu au control deplin asupra funcţiilor acestuia. In istoria personală a acestor fete se descoperă adesea că problema apare încă din primele luni de viaţă.

Relaţia cu mama a fost perturbată încă de atunci, aceasta ocupându-se de copil mai mult în funcţie de propriile ei nevoi decat de cele ale copilului. Astfel, răspunsurile de confirmare şi validare aşteptate de la ea nu au venit şi nu şi-a putut dezvolta un sens sănătos al sinelui. Tot din cauza lipsei feedback-ului matern copilul nu a învăţat să îşi autoregleze stările afective. De aceea, intensitatea lor îl sperie şi poate încerca să izoleze experienţele traumatice, disociindu-se – adică separând gândurile de emoţiile aferente. O altă consecinţă este faptul că nu poate ţine dorinţa suficient de mult timp încât să facă alegeri rezonabile – adică nu şi-a dezvoltat capacitatea de a amâna satisfacerea imediată.

S-a observat, de asemenea, că în familiile celor care suferă de anorexie nu există limite. Fiecare persoană este exagerat de implicată în viaţa celorlalte, astfel încât nimeni nu se poate simţi o persoană distinctă, ci o parte dintr-o matrice, un grup, o “echipă”. Persoanele afectate nu se pot separa de mamă în special şi de familie în general, ceea ce le poate da senzaţia că nu au un simţ al identităţii, că nu au corpuri proprii, stabile, pe care să se poată baza. Deseori corpul este considerat, in mod inconştient, într-un scenariu imaginar-fantasmatic, ca fiind locuit intruziv de o mamă rea, iar înfometarea poate fi o reacţie de a opri creşterea acestei mame nocive în interiorul său. Este un fel de încercare inconştientă de a pune limite, de a se separa, de a se proteja prin diferenţiere – a nu mânca înseamnă că nimic intruziv nu mai intră în corp, ca şi când hrana otrăvitoare ar fi însăşi mama. Este important de reţinut, însă, că cei care suferă de această tulburare reacţionează în acest mod inconştient-involuntar – ceea ce înseamnă că apelează la înfometare ca reacţie disperată, ca o ultimă soluţe psihcă, fără a şti ce anume îi determină, în mod profund, să reacţioneze astfel.

Persoana afectată de anorexie trăieşte cu convingerea că nimeni nu poate renunţa la propriile interese pentru a o susţine si linişti. Experienţa i-a arătat că părinţii nu au putut face acest lucru – ba dimpotrivă, unii părinţi caută sprijin şi susţinere la fiică, în loc să îl ofere. În unele cazuri tatăl este grijuliu, dar doar la suprafaţă. În aceste condiţii, se aşteaptă ca istoria să se repete, să fie tratată la fel în continuare. Și totusi, ceva din ea se revoltă. Se accentuează încăpăţânarea, ideile de genul “totul sau nimic” şi convingerile negative. Ca un strigăt de ajutor, poate recurge la înfometare. Încearcă din răsputeri să atragă atenţia asupra ei, asupra nevoilor ei reale, cere ajutor şi recunoaștere, vrea ca suferinţa ei sa fie văzută şi înţeleasă. S-a săturat să se supună aşteptărilor părinţilor şi vrea să devină ceea ce este.

De aceea, anorexia poate fi văzută şi ca o expresie a unui sine autentic şi revoltat, care se naşte. Alte cercetări arată că anorexia poate fi vazută şi ca reacţie la o lăcomie intensă pe care persoana afectată nu ştie să o gestioneze, de obicei asociată cu invidia.

Desigur, nu există reţete universal valabile care să explice de ce apare anorexia, cum se formează si ce este de făcut pentru a scăpa de această suferinţă. Fiecare persoană are istoria sa de viaţă, diferită de a celorlalţi şi irepetabilă. De aceea, chiar şi anorexia sa este diferită.

Dacă te-ai regăsit în acest articol şi vrei să descoperi cum s-a ajuns aici, în ceea ce te priveşte pe tine personal, pregăteşte-te pentru un demers personal, unic. Poate fi anevoios, dar şi eliberator. In plus, odată cu tulburarea dispar şi efectele ei: lipsa de energie, dificultăţile de concentrare a atenţiei, tulburările de somn, obsesia legată de hrană şi de îngrăşare, sensibilitatea crescută la frig şi problemele gastrice – în plan fiziologic. Psihologic vorbind, pierzi suferinţa chinuitoare, pe care poate ca nici nu o conştientizezi dacă ai trait cu ea o viaţă întreagă. 


Autor: Psihoterapeut Alina Tuica

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie