Adoptia, un mod de a deveni mama

 

Femei ca tine

"Ma intreb daca nu l-am nascut chiar eu"

Stanca Mezei, o alta mamica adoptiva, locuieste tocmai in inima Transilvaniei, la poalele Feleacului. Este casatorita din 1997, de cand era in anul trei de facultate, si "a vrut sa conceapa doi copii si sa adopte unul". Asa isi dorea ea de cand avea 16 ani, poate ca o premonitie. "Am asteptat sa termin eu facultatea si am inceput sa ‘muncim’ pentru un bebe.

Timpul trecea si bebe nu a vrut sa apara. Atunci am apelat la un medic (apoi la mai multi), am trecut prin tot felul de investigatii si tratamente, fara rezultat. Am trecut prin momente foarte grele, chiar era sa ne despartim din cauza asta. La un moment dat am renuntat si la serviciu, ca sa ma pot ocupa de tratamente, dar nu am reusit decat sa ma aleg cu o depresie crunta."

Dar, in 2004, in primavara, a citit un articol despre adoptie si a decis sa urmeze aceasta cale. De dorit, isi doreau amandoi o fetita, in nici un caz un baietel, si asa au si decis sa aleaga, pentru ca "avantajul" adoptiei este chiar posibilitatea optiunii. Nici prin gand nu le trecea ca soarta va decide altfel…

Si-au anuntat toata familia ca vor sa adopte un bebe, insa dincolo de faptul ca s-au bucurat ca familia va avea un copil, rudele au primit vestea cu destula retinere.

"Pasii de urmat au fost cam acestia: am depus cererea la Directia de Protectie a Copilului Cluj (DPC) pentru a adopta un copil. A urmat ancheta sociala, testarea psihologica, analizele medicale, iar dupa circa o luna de zile am primit atestatul de familie adoptatoare. Apoi am asteptat sa primim o veste. Asistenta sociala ne-a spus ca are un baietel de trei luni, dar noi am refuzat. Doar voiam fetita. Peste cateva zile a venit cu dosarul unei fete, tot de trei luni.

Am zis ‘da’ si am mers la o casa de tip familial, s-o vedem pe micuta." Cand a cunoscut-o pe fetita, Stanca n-a simtit nimic in adancul sufletului. Nu stia ce trebuie sa simta, dar parca lipsea ceva. S-a simtit chiar putin vinovata ca fetita, care era o dulce si jumatate, n-a atras-o cu nimic. "Intre timp a venit o asistenta cu Razvan, fiindca era ora lui de masa. Cand l-am vazut, mi s-au taiat picioarele, ca atunci cand te indragostesti prima data si vezi persoana iubita. Primul meu gand a fost: ‘Ce tare seamana copilul cu sotul meu!’. Impactul sufletesc a fost asa de puternic, incat si asistenta sociala a zis ca asta e copilul nostru."

A urmat apoi o perioada de cunoastere, analizele medicale, iar dupa circa o luna de zile s-a decis incredintarea. Pe 20 iulie 2004 l-au luat acasa pe Razvan, care avea atunci patru luni si jumatate. "Adaptarea a fost destul de grea, mai ales pentru mine.

In acea perioada am inceput diversificarea alimentatiei si trecerea de la biberon la lingurita. A fost foarte greu, dar minunat. In sfarsit, aveam un copil! Bunicilor le-a trecut toata reticenta cand l-au vazut, iar acum sunt indragostiti de el si ii fac toate poftele. Pentru el, orice se poate". Un an mai tarziu, Judecatoria Cluj a pronuntat sentinta definitiva si procedura de adoptie s-a incheiat.

Razvan devenise, si in acte, fiul familiei Mezei. Stanca recunoaste ca, in cazul ei, adoptia a mers destul de usor, ca n-au fost cine stie ce dificultati, dar spune ca si daca s-ar fi izbit de probleme birocratice, nu ar fi renuntat cu nici un chip, pentru ca dorinta de a avea un copil era prea mare. "Inainte de adoptie ma intrebam daca o sa imi pot iubi copilul fara prejudecati. Acum ma intreb: ‘Oare chiar nu l-am nascut eu?’."

Citeste continuarea pe pagina urmatoare: 1 2 3

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii