Adevărul despre bunici şi ce ar vrea ei să ştii

A fi bunic este şi ciudat, şi minunat. Poţi să te bucuri de copii fără să te simţi responsabil pentru ei. Eşti degrevat de greutatea tuturor crizelor de dezvoltare şi de deciziile majore, şi eşti în acelaşi timp în mijlocul lor.

Treaba ta este să priveşti, să te minunezi, să admiri, să iubeşti şi totuşi să stai într-un plan secund şi să speri, să te bucuri şi să te rogi. Îţi poţi aroga fără ruşine meritul genetic pentru talentele sau frumuseţea copilului, prin clasicul “îmi seamănă”, şi nimeni nu va îndrăzni să te contrazică.

Există şi o parte mai puţin uşoară a acestui rol – cum să nu intri în conflict, cum să faci să fii acolo şi totuşi să nu deranjezi, să sfătuieşti fără să sune a critică (sfaturile, chiar binevoitoare, pot fi primite ca cele mai dure critici).

Niciun bunic nu vrea să fie exclus din viaţa nepoţilor lui, dar se află de multe ori în situaţia asta din cauza a ceva ce a spus sau a făcut la un moment dat.

Iată câteva reguli care îţi vor face viaţa (de bunic) mai uşoară:

Nu da sfaturi necerute – cel mult spune ceva de genul “la mine chestia asta a funcţionat”, şi contează pe încheierea: “Dar medicul ce ţi-a recomandat?”

Petreceţi timp doar tu şi copilul. Citeşte-i o poveste, faceţi un desen, un puzzle, jucaţi-vă cu păpuşile sau maşinuţele, mergeţi în parc; nu îi povesti la nesfârşit cum îl ţineai tu în braţe când era mic sau cum aţi petrecut odată în orăşelul copiilor: nu îi creezi amintiri, ci numai plictiseală.

Dacă vrei amintiri, creează-le în prezent, jucându-te cu el. Fă-te dorit.

•Laudă-ţi copiii când vezi că fac lucruri bune cu nepoţii tăi – aprecierile tale au valoarea aurului. Dacă îi critici, să nu îţi imaginezi că vei schimba ceva, ci doar te faci neplăcut.

Asta nu înseamnă să nu semnalezi dacă ceva nu ţi se pare în regulă, ci să le recomanzi consultarea medicului sau psihologului.

•Dacă eşti mama tăticului, nu uita că ai fost şi tu noră, de aceea poartă-te cu nora ta cum ţi-ai fi dorit să se poarte soacra ta cu tine.

Nu te băga să ajuţi decât dacă ţi se cere ajutorul. Am o prietenă care îi spunea nurorii ei că se bucură că o ajută mama ei, că ea e bolnavă şi nu ar putea, dar în final întreba: “Vrei să te ajut?” (era un fel de “Nu-i aşa că nu vrei”?), şi după ce primea răspunsul aşteptat – nu –, se ducea la fiul ei şi îi spunea: “M-am oferit să vă ajut, dar nevastă-ta a spus că nu are nevoie”. Ce convenabil!

Citeşte aici
 

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Psihologie