Ada Condeescu are emoții pentru prima sa expoziție de fotografie

Joi, 15 decembrie 2016, la Galeria Rotenberg-Uzunov, Ada Condeescu va trăi emoțiile primului său vernisaj. Expozița sa de fotografie poartă titlul „Colentina”. Am vorbit chiar astăzi despre geneza expoziției și despre pasiunea mai puțin cunoscută a binecunoscutei actrițe pentru fotografie.

Ada Condeescu

De unde, de când pasiunea pentru fotografie?

E o pasiune foarte veche pe care acum m-am gândit să o fac publică. M-am gândit că e un moment bun să las imaginile să circule. Nu știu dacă vor avea norocul să circule așa cum circulă filmele în care joc, dar îmi doresc să aibă drumul lor. Acum, după ani de zile de fotografii, de gânduri, de idei, am ajuns să fac expoziția asta, „Colentina”, care este o serie de fotografii din care voi prezenta acum opt.

Sunt făcute acum doi ani, chiar în timpul filmărilor la „Dincolo de calea ferată”. Am multe emoții pentru joi, sper să iasă bine. Pentru mine cel mai important este ca oamenii să vină, vadă lucrările, să se emoționeze și să le rămână cumva în minte imaginile care m-au emoționat pe mine atunci când le-am făcut.

Fotografiile au vreo legătură cu filmările în sine?

Nu, a fost, pur și simplu, o întâmplare. Veneam de la o filmare de noapte în Colentina și era exact ora magică la care noaptea trece în dimineață. Pe mine mă fascinează jocul ăsta al luminii: cum intră, cum iese, cum se așază, cum se reașază obiectele și culorile lor în lumină. Și atunci am surprins momentul ăla. Poate că are legătură în sensul că am fost norocoasă să fiu acolo – filmul m-a adus acolo să văd aceste imagini.

Ai apucat vremea fotografiei pe film?

Da, am multe imagini pe film. Nu vor fi acum expuse. Cele de acum sunt făcute cu un Canon digital. Dar am un aparat la care țin foarte mult și în care am investit foarte mult – l-am luat din primii mei bani – un Nikon FM 3, un aparat clasic, pe film. E foarte vechi, l-am luat la mâna a doua și tot a costat enorm pentru vremea aceea. Am filmele developate, umblu cu mănuși albe cu ele – țin foarte mult la zona asta de film și am niște serii frumoase pe film, pe care le voi expune la un moment dat, încă nu știu când, dar asta face parte din proiectele de viitor.

Ai făcut fotografie alb negru?

Doar alb-negru. Pe film n-am făcut nimic color. Mi le-a procesat un fotograf și arată impecabil. Nu simțeam în perioada aceea nevoia de color. Filemle astea sunt cam din 2007 – 2010. Nici nu aveam aparat digital atunci.

Ăsta chiar era un gest de rezistență, pentru că deja fotografia digitală era în expansiune.

Da, era, era. Atunci știu că eram hotărâtă, ziceam că eu n-o să fac fotografie digitală niciodată. Dar uite că, la noi dispărând cu totul developarea de film alb-negru, nu mai aveam cum să fac. Se putea trimite în străinătate, dar era foarte complicat, și financiar, dar și practic: aveai surpriza să ți se și piardă – Doamne, ferește…

Pe ce filme ai lucrat?

Pe AGFA, pe FUJI… Pe Kodak, nu prea…

Păi, Kodak la alb-negru, nu prea…

Păi, da… Eu îmi mai luam filme și din străinătate. Îmi luam din Paris când mă duceam, în Italia când am fost mi-am luat. Dar Fuji și AGFA erau de bază.

Ajunseseși, așa, să jonglezi cu sensibilitatea filmului, cu granulația…?

Da. De exmplu, Fuji avea o granulație mult mai puternică. Era undeva, în zona de Super 16 a peliculei ca imagine – foarte granulată. „Eu când vreau să fluier, fluier” s-a filmat pe Super 16. Nu știu cum se vede pe DVD, probabil că se pierde toată treaba, dar pe ecranul mare, la standardele normale, se vede granulația mult mai intensă și mai dură, mai brută.

Și acum, în zona de digital – nu e cazul fotografiilor din această expoziție – fac uneori fotografii la o rezoluție mai mică, pentru că așa le văd eu, mai mici, și le sparg cumva cu o granulație mai mare în Photoshop. Dar, de regulă, nu procesez foarte mult lucrarea – nici pe digital, nici pe film n-o fac, în momentul în care scanez. Prefer să mă țin așa, de imaginea pe care am văzut-o atunci.

Deci toate fotografiile din expoziția asta au fost făcute în aceeași împrejurare.

Da, în decursul unei ore, să zicem. Am pornit pe drum când era aproape întuneric, pe ploaie, și mergând, am ajuns într-o zonă deschisă, pe un câmp sălbatic, cu câteva blocuri construite total anapoda, la periferia orașului, acolo, în Colentina, într-o lumină extrem de specială, cu ceață…

Părea că totul se naște atunci, în momentul acela, că iese, așa, totul din pământ, și aburul, și florile, și blocurile… A fost foarte special și, într-adevăr, poate cam o oră a durat totul. Și sunt făcute toate în același loc. De-aceea mi-am dorit un spațiu de expunere mic, care să te repună în cadrul ăla, să te înconjoare la aproape 360 de grade.

Cum s-a nimerit să ai aparatul la tine?

Aveam un blog pe vremea aia și făceam pentru el niște fotografii de platou, de back stage. Țineam un mic jurnal al filmărilor de la „Dincolo de calea ferată” și atunci aveam nevoie și de imagini. Țineam aparatul la mine. Plus că, fiind un aparat profesionist, mai avem nevoie de mici filmări, de mici probe pe care le trimitem în străinătate. Avem fotografi de platou, dar nu tot timpul sunt pe fază la anumite momente. Uneori, îl mai lăsam peste noapte acolo, în platou. Dar s-a întâmplat să-l am la mine în noaptea aia, am avut noroc.

…Pentru că se întâmplă să vezi fotografia perfectă și să nu ai un aparat la tine s-o faci.

Chiar am un cadru în minte și mi-a rămas așa, ca și cum l-aș vedea pe perete, acasă. Când filmam „Eu când vreau să fluier, fluier”, era o fereastră în care se vedeau tot felul de lucruri – eu vedem imaginea asta din interiorul clădirii. Au fost două săptămâni de filmare pentru mine și o singură dată m-am întors în București pentru că aveam spectacol la Odeon, cu „Epopeea lui Ghilgameș”. Mă duceam cu mașina direct la spectacol și mă și întorceam în aceeași seară. Și-am zis: „Trebuie neapărat să ajung acasă, să iau aparatul” – că nu-l luasem cu mine, mi-am zis că n-o să am timp să fotografiez pentru că o să am altă treabă. Și atunci nu erau telefoane cu camere performante ca acum. Și, din păcate, nu am ajuns acasă să-l iau și am rămas cu cadrul ăsta, și-acum îl am în minte.

Ce-o să faci cu fotografiile după expoziție?

Expoziția este cu vânzare. Fotografiile sunt produse în serii de câte 4 + 1, adică 4 exemplare se vând, iar unul rămâne autorului, mie. Îmi doresc să ies cu ele în străinătate, o să mă informez despre galerii și târguri din afară. Una dintre fotografiile din această serie, care nu este în expoziție, am donat-o Asociației MAME, pentru Charity Shop; probabil o să donez încă o lucrare, din altă serie. Deci, lucrurile sunt cam așa: e cu vânzare, dar, când pot să ajut, fac asta cu tot dragul și cu toată plăcerea.

Interviu realizat de MIHAELA SEREA

Recomandari
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Timp Liber