3 bărbaţi la superlativ!

IMG_2028cut

Un tânăr cu un singur picior devenit triplu campion mondial, un pictor comparat cu Salvador Dali şi elogiat în tot Occidentul şi un judecător sucevean care a descoperit secretul echilibrului între reuşita în viaţă şi generozitate. Descoperă istoriile unor bărbaţi care merită aplauze.

Lecţia de generozitate

Maricel Nechita este magistrat, vicepreşedinte al Judecătoriei Suceava şi a fost, în copilărie, la un pas de a renunţa la şcoală din pricina sărăciei. Un profesor inimos i-a întins atunci o mână de ajutor şi, fiindcă n-a uitat greutăţile prin care a trecut, acum Maricel ajută, la rândul lui, copiii fără mijloace materiale, să înveţe, oferind lunar din salariul sau o bursă pentru patru elevi de liceu, pe care a numit-o „Bursa Prieteniei“.

Rămas de mic fără mamă, Maricel Nechita a făcut liceul la internat având numai două cămăşi şi două pulovere şi aproape lacrimând de umilinţă atunci când colegii îi mai aduceau haine, pentru că tatăl lui nu şi le permitea, sau când mânca la cantină după ce terminau ceilalţi elevi, dacă mai rămânea ceva.

„Deşi am fost toată şcoala «premiant de profesie», la finalul clasei a VIII-a, tata, din lipsa de bani, i-a spus dirigintei că îmi va da căruţa şi cal şi voi munci pământul. La insistenţele profesoarei m-a trimis însă la liceu, dar, după primul an, eram din nou în situaţia de a abandona şcoala căci tata nu mai avea bani de internat şi de cantină“.

1Şansa lui s-a numit Viorel Totoescu, dirigintele de atunci, care intuindu-i potenţialul a reuşit să-i obţină gratuitate la cazare şi masă, ajutându-l să termine liceul şi deschizându-i porţile către o facultate.

Maricel avea să absolve, ca şef de promoţie, Facultatea de Drept de la Academia de Poliţie, apoi să devină auditor la Institutul Naţional al Magistraturii şi să fie acum judecător şi vicepreşedinte al instanţei Suceava. „Toate experienţele astea s-au lipit de sufletul meu şi vreau să ajut alţi copii să nu mai ajungă în situaţia în care eram eu.

Aşa am demarat «Bursa Prieteniei», un proiect personal, de viaţă aş putea spune, derulat în parteneriat cu Salvaţi Copiii Suceava, al cărei voluntar sunt. Nu ştiu cât este de originală ideea mea, dar este simplă: de a asigura finanţarea, în limita a 2000 lei pe lună, pentru cel puţin patru copii din mediul rural, admişi la un liceu din Suceava cu medii de minimum 8.50 si care din cauza dificultăţilor financiare sunt în pericol de a abandona şcoala şi, o dată cu ea, şi visurile lor. Fonduri?

O parte din salariul meu. O parte importantă din el pot să spun… iar sprijinul? Mă susţin, doar moral, prietenii şi mă susţine privirea copilului meu care, sper că peste ani, va fi mândru de părintele său. Planuri de viitor? Mă gândesc la un program comunitar, în genul „daţi un leu pentru Ateneu“, dacă vă mai aduceţi aminte.

De pildă, Suceava are 100.000 de locuitori, dacă fiecare ar dona un leu, un singur leu, pe an, puteţi intui câţi copii ar putea beneficia de această bursă? Şi în mod sigur o parte din ei se vor întoarce aici şi vor dezvolta comunitatea, o vor duce mai departe. De altfel, majoritatea dintre noi ne putem lipsi de un leu pe an însă, pentru foarte mulţi copii, aceşti lei adunaţi le asigură supravieţuirea. Cred că uneori putem eşua ca profesionişti, ca soţi, ca prieteni şi chiar ca părinţi, însă nu avem voie să eşuăm ca oameni“, mai spune judecatorul Nechita.

Campionul cu o sacoşă de medalii

iulian-2

Iulian Şerban este unul dintre marii sportivi români: deşi nu are un picior, a ajuns triplu campion mondial şi european şi vrea şi titlul olimpic. Despre el au auzit puţini. Şi asta fiindcă participă doar la para-competiţii. La campionatele paralele, adică destinate celor cu dizabilităţi. La 21 de ani, un tren prea grăbit să plece din staţie, i-a retezat un picior şi l-a condamnat, tânăr sportiv plin de speranţe, la o viaţă strâmbă şi chinuitoare.

„În copilărie încercasem câteva sporturi, dar mama, kaiacista şi ea, m-a îndrumat spre acest sport şi am realizat că aici pot face cu adevărat performanţă. Am ajuns rapid dublu campion naţional, la 15 ani eram în lotul de juniori mari, iar la 18 am fost legitimat la Steaua şi visam deja la titluri internaţionale, când, într-o excursie la Buşteni, s-a întâmplat nenorocirea care avea să îmi schimbe viaţa.

2Am vrut să urc în trenul care se pusese puţin în mişcare şi nu ştiu cum m-am trezit azvârlit sub tren. Nu am realizat atunci ce se întâmplase, nu simţeam nimic, deşi îmi vedeam piciorul drept atârnat de piele ca o bucată de cârpă şi chiar eu am sunat la Salvare, dar apoi nu mai ştiu nimic.

M-am trezit într-un elicopter care mă aducea la Bucureşti când doctorii spuneau că nu mai am şanse nici să traiesc pâna la spital şi apoi am aflat că îmi pierdusem piciorul drept, în locul căruia aveam să prind o proteză şi că pe stângul îl salvaseră ca prin minune medicii de la Floreasca. Mi se părea sfârşitul lumii. Mă simţeam neputincios, complet demoralizat şi nu ştiam ce o să se întâmple cu viaţa mea“.

Dar cu încrâncenare, încet-încet, a luat-o de la capăt. Cinci luni de spital, apoi alte şase de dureri groaznice, şi încă un an de încercări de a călca din nou, de alte operaţii, de exerciţii de echilibru şi de speranţe la fiecare pas reuşit.

Când i s-a propus să revină la kaiac n-a ezitat nicio secundă. „În primul an de la revenirea pe apă, am tras şi am muncit enorm, dar mi-am dorit să arăt ca şi aşa, cu un singur picior, pot să fiu pe primul loc“.

Şi a izbutit să uimească o lume: medalia de aur la paracanoe, kaiac simplu 200 de metri, la Europene si la Mondiale, la Trasona şi Poznan, anul următor un eveniment cu aceleaşi titluri la Poznan şi Szeged, apoi alte două titluri continentale şi încă unul de campion al lumii.

„Am în plamares, înainte de accident, 13 medalii de campion naţional şi de multiplu medaliat la naţionale, plus câteva la regate internaţionale, iar la paracanoe am patru titluri europene, trei de campion mondial şi unul de vicecampion mondial. O sacoşă de medalii, cum glumesc deseori. Unde vreau să aşez obligatoriu şi medalia olimpică de aur.

Dar nu este o viaţa uşoară: sunt opt luni pe an în care stau doar în cantonament şi vin acasă două weekenduri pe lună, am o prietenă, Ştefania, pe care o vad destul de puţin, ne iubim şi vrem să ne casatorim, sa avem copii, să ne luăm o casă, vreau să fac şi şcoala de antrenori ca să pot ajuta şi alţi tineri, cu probleme sau fără, să exceleze în acest minunat sport nautic, dar toate acestea după Olimpiadă.“

Un pictor de metafore

3Mihai Criste este un pictor suprarealist mai cunoscut în străinătate decât în propria sa ţară. Bântuit de un talent incredibil, îndrăgostit de clocotul de metafore al suparealismului dar pornit să cucerească lumea artei ca pictor de biserici, plasticianul descins din filonul de geniu al unui Salvador Dali sau unui Renée Magritte, a cucerit aplauzele lumii cu o expoziţie personală vernisată, însă, nu la Bucureşti ci tocmai la Geneva, sub auspiciile Consiliului Europei.

„De când eram mic, obiectele se transfigurau în faţa mea în altceva, prindeau viaţă, imaginaţia mea le asocia cu alte obiecte şi astfel se năşteau idei. Era plastică pură, brută, pe care mai apoi aveam s-o cultiv la liceu, în Deva natală şi la Institutul de Arte Plastice din Cluj.

Diplomele mele sunt ale unui grafician, dar norocul meu a fost că am avut profesori care au văzut în mine mai degrabă un pictor de idei, de şevalet. Bine-nţeles, la început am lucrat în multe stiluri, am trecut prin multe curente artistice, dar în cele din urmă m-am regăsit în cel suprarealist de care nu m-am mai despărţit“, spune pictorul.

În momentul în care a terminat facultatea putea opta între a lucra în grafica publicitară sau a continua să picteze, apoi între a allege pictura bisericească sau cea de şevalet. A ales, în acel moment, pictura bisericească, spune, fără un motiv clar în afară de faptul că i se părea misteriosă şi că îşi dorea o siguranţă care să-i asigure minimul de confort pentru a putea continua în paralel şi cu pictura suprarealistă.

„A fost o perioadă dură. Munceam până la 14 ore pe şantier. Din timpul meu de odihnă trebuia să aloc timp şi ideilor mele. De multe ori şi două ore de somn îmi erau suficiente. Dar mi se părea un sacrificiu necesar pentru a-mi satisface „orgoliul“ de pictor. Şi totuşi, dacă n-aş fi ales pictura bisericească, nu aş mai fi cunoscut-o, acum 11 ani, pe Ileana, logodnica mea şi cea care mă inspiră, muza creaţiilor mele. Simt că îmi era destinat s-o întâlnesc.

P1860633cutAşa cum se spune, Dumnezeu lucrează prin oameni, iar Ileana este unul dintre ei, iar pentru cei ce ne cunosc (atât împreună cât şi separat), nu este surprinzator faptul că de când locuim împreună am reuşit sa renunş la şantier, să mă gândesc mai mult la mine, la sănătatea mea, să lucrez mult mai mult şi mai bine, să am planuri de viitor atât legate de pictură, cât şi de familie dar şi să am o expoziţie personală, cea de la Geneva, pe care o consider cel mai important eveniment din cariera mea artistică de până acum“.

Talentatul artist, care are toate şansele să-i calce pe urme marelui Dali, a avut prima expoziţie de grup la doar 17 ani şi apoi a mai expus în Marea Britanie şi Statele Unite, unde este deja un nume cunoscut, dar nu a avut acces la o expoziţie personală în România, unde nu exista o piaţă de artă suprarealistă, deşi curentul există şi şi-a pus odinioară amprenta asupra artei europene.

„Înaintea expoziţiei de la Geneva, am avut parte de două întâlniri providenţiale: cu doctorul Sorin Ilie, despre care urma să aflu mai târziu că este un cercetator român de succes în Elveţia, care a fost fascinat de picturile mele şi de drumul meu artistic. Apoi, după un telefon, Petru Dumitriu, Ambasador şi Observator Permanent la Consiliul Europei, a venit sa îmi viziteze atelierul şi l-au încântat lucrările mele.

Pentru mine şi Ileana a fost confirmarea de care aveam atâta nevoie. Iar de aici până la a fi acceptat şi invitat să expun sub girul Consiliului Europei n-a mai fost decât un pas şi cred că la reuşita absolut spectaculoasă a expoziţiei a contat încrederea şi ajutorul pe care aceşti doi oameni remarcabili mi le-au oferit“, mai adaugă Mihai Criste.

Autor: Adrian Câlţan

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii