20 de ani de tratament şi o rugăciune împlinită

cuplu

Neli şi Maxim Tahîş, un cuplu din Sângeorz-Băi, sunt acum părinţii lui Daniel. Dar până aici, a fost un drum lung şi greu, din care au adunat atâta înţelepciune, încât îşi doresc să o împartă cu noi toţi.

Un drum care părea închis

Durerea mea a început în momentul în care mi-am dat seama că nu pot deveni mamă. Au urmat 20 de ani de tratamente, medici, verdicte care de care mai aberante, analize şi multe, multe lacrimi, dezamăgiri şi o durere sfâşietoare ori de câte ori luăm în braţe un copil.

La un moment dat, printr-un contract, am reuşit să plec în Italia. Prin cunostinţe comune am obţinut o programare la un medic renumit; după consultaţii şi analize genetice, verdictul a fost de incompatibilitate.

Au urmat multe întrebări adresate Domnului: de ce eu, eu care iubesc copiii şi care îmi doresc cu toată fiinţa mea să devin mamă? Nu ştiam că Dumnezeu m-a ascultat şi a ales să mă ajute, dar aştepta hotarârea mea…

Mamă pentru copiii altora

Cautând un al doilea job, am cunoscut o familie cu posibilităţi materiale imense, dar cu foarte puţin timp disponibil pentru copiii lor. A urmat interviul şi a contat faptul că stăpâneam perfect limba italiană.

Aşa am cunoscut doi copii care m-au ajutat să-mi demonstrez că pot fi o mamă bună şi pot iubi un copil care nu e născut din mine, ci din inima mea.

Cel mare avea trei ani. Cel mic, nouă luni, şi a fost dragoste la prima vedere: era un bebe blond cu cei mai frumoşi ochi albaştri văzuţi vreodată, profunzi, minunaţi şi în acelaşi timp extrem de trişti. Părinţii copiilor, oameni de afaceri, erau mai mult în vizită acasă, copiii rămâneau deseori cu institutoarea, o femeie asemenea unui robot care executa orele de serviciu şi atât.

Doi copii cu foarte mare foame de dragoste maternă. Miracolul meu începuse. Încet, încet m-am ataşat foarte mult de copii, în special de cel mic, cu care legătura devenea în fiecare seară mai puternică.

A început să meargă, primul pas l-am făcut împreună, primul cuvânt l-a rostit cu mine (primul lui cuvânt a fost „sasso“- piatră – , al doilea a fost „cuore“- inimă, iar cel de-al treilea a fost „mamma“).

Am început să le vorbesc mai mult despre mama lor, să le spun că e ocupată, dar se gândeşte mult la ei şi îi iubeşte foarte mult. Încercam timid să umplu acel gol pe care îl simţeau, fără a prejudicia în vreun fel rolul mamei lor.

Am rămas patru ani cu cei doi copii. Pe când eram în concediu, acasă, într-o seară, mama micuţilor mă sună impacientată şi îmi spune că cel mic are febră mare şi de două zile nu mănâncă, nu vrea sa bea apă şi nu vorbeşte – mă voia pe mine. M-am speriat teribil şi, cu primul avion, am revenit lângă el şi am început lungi discuţii cu mama copiilor. I-am explicat că micuţii aveau nevoie de ea şi nu de mine, în mine găsiseră căldura de care aveau nevoie, dar eu nu eram mama lor şi am decis să mă îndepartez.

Cum mai poate arăta fericirea

tata-copil

 Prin intermediul prietenilor mei, am început să fac asistenţă la bolnavii în stadii terminale dintr-o secţie de oncologie. Tot atunci am devenit conştientă că nu rugându-mă şi cerând Domnului Dumnezeu voi dobândi ceva, ci mulţumind pentru ce am şi ce mi-e dăruit cu fiecare zi.

Am cunoscut în acea clinică oameni în pragul morţii, fericiţi şi împăcaţi cu durerea şi suferinţa lor. Am învăţat să preţuiesc tot ce am, fiecare moment din viaţă, şi să încerc să dau vieţii o mână de ajutor fără să aştept.  Acolo, departe de casă, am întâlnit oameni minunaţi, oameni cu care am legat prietenii sincere.

Când s-a împlinit vremea

copilasVeneam des în ţară, soţul meu mă vizita la fel de des şi împreună am început să ne gândim la adopţie. Am venit în ţară, am depus actele şi am intrat pe lista de aşteptare. Ne doream un copil foarte mic, vroiam să trecem prin toate etapele dezvoltării, dinţişori, primul pas, primul cuvânt.

A urmat o perioadă fantastică cu schimbări majore. M-am înscris la facultatea de psihologie, voiam să fac ceva, să ajut cumva, pentru că mi-am dat seama că ajutând, dăruind, alinând un suflet, devii mai puternic, mai curat sufleteşte, iar problemele tale par minore pe lângă dramele semenilor.

Dupa un an şi patru luni de aşteptare ne-au sunat. Aveau un copil mic de doua luni, abandonat la naştere, şi ne-au invitat să îl vedem. Am plecat cu soţul meu emoţionaţi şi nerăbdători şi l-am cunoscut.

O asistentă din maternitate (copilul era încă în spital) mi-a pus în braţe o copie perfectă a copilului din Italia. L-am privit pe soţul meu şi simţeam că inima nu-mi mai încape în piept, eram teribil de speriată, dar bucuroasă în acelaşi timp.

Asemănarea era izbitoare: aceiaşi ochi albaştri, aceeaşi piele alba şi catifelată – nu-mi venea să cred! Ne-au întrebat după un timp ce părere avem, eu nu puteam vorbi şi nu-mi puteam explica…

În acel moment am înţeles că Dumnezeu e în tot şi în toate şi misiunile pentru care venim pe pamânt şi pentru care Dumnezeu ne pregateşte sunt diferite, dar esenţa e aceeaşi: iubirea faţă de viaţă, faţă de oameni, care merită tot efortul şi sacrificiile depuse.

copilBucuria din lucrurile simple

Au început vizitele la spital. Zi de zi simţeam cum viaţa mea se schimbă, realizam că nu pot călca o furnică şi că florile au alte culori decât ştiam eu, că soarele e mai luminos.

Aveam momente când îmi doream să îmbrăţişez oamenii pe lângă care treceam şi să le spun: da, eu sunt un om binecuvântat, pe mine Dumnezeu mă iubeşte şi am văzut asta, este necesar doar să credeţi cu tărie şi veţi vedea…

A venit ziua când mi-am adus bebeluşul acasă, a fost una din zilele cele mai speciale din viaţa mea. Azi, îngerul meu are aproape cinci ani, e un copil minunat.

Nu am să încetez niciodată să-i mulţumesc Domnului pentru darurile şi binecuvântarile primite.

Azi sunt o mamă fericită, am tot ce îmi doresc. Nu vreau mai mult, rog, numai, Cerul să mă binecuvânteze să pastrez, să ocrotesc şi să iubesc tot ce am.

Suntem o familie modestă, dar extrem de fericită şi împlinită şi suntem deschişi pentru toţi cei ce vor să ne cunoască. Am fi foarte bucuroşi dacă, în urma acestei mărturisiri, adopţia ar fi considerată ca un act de iubire, de împlinire sufletească, de modelare a destinului pe care uneori trebuie să îl adaptăm dupa necesităţile sufletului.

Eu, soţul şi fiul nostru de cinci ani trăim o poveste de iubire magică şi toţi paşii parcurşi – prima zi acasă, botezul, primul dinţisor, primul cuvânt („tata“), primul pas, prima zi de gradiniţă şi primul „te iubesc, mami“ – sunt dovada că doar noi singuri, prin putere sufletească şi hotarâre, putem construi fericirea, zi după zi.

Recomandari
Spune-ne parerea ta
Baby
Sfatul parintilor
Mai multe din Relatii in familie