Avantaje

Pot sa se deplaseze pana la Roman, unde o echipa de fete ambitioase si cu talent au prins din zbor ideea, mingea de baseball si cateva trofee…

Recunosc, curiozitatea a fost cea care m-a impins sa le caut pe "fetele de la baseball" si sa ajung tocmai in comuna Sabaoani, o localitate pitita pe drumul Sucevei, undeva printre dealurile molcome dintre Roman si Piatra-Neamt.

Pentru mine, baseball-ul insemna doar un joc ciudat, cu reguli greu de inteles, despre care stiam cam ce vazusem prin filme: ca e un fel de oina de-a noastra, trecuta peste Ocean si reinventata, la care americanii au adaugat casti, bate profesionale, masti cu bare de otel si manusi uriase.

M-am intrebat ce ai putea spune despre niste fete de 13-14 ani, care s-au apucat de un astfel de sport? Ca se distreaza si ele..., ca doar e un fel de a iesi din anonimat... Dar cand realizez ca ele chiar "traiesc" pentru sportul acesta, surpriza noutatii pe care venisem sa o vad capata alta dimensiune.

Devine ceva important, facut cu sufletul. Iar "baseball-itele", cum le-am botezat din prima clipa pe sportivele de la "Viitorul", devin subiecte de presa.

America de Sabaoani
Vazut de sus, patratul verde de iarba cosita de ceva vreme, pe care se ghicesc mai greu "cararile" catre bazele de joc, arata cumva sever, festivist si serios, ca un ginerica inaintea nuntii.

Ajung la el odata cu fetele, inconjurat de chicote si de franturi de vorbe din care nu inteleg mai nimic: catcher, pitcher, slicer, baza casa, linia a doua, sau mai stiu eu cum.

Pe jucatoarele de softball, cum i se mai spune baseball-ului feminin, le vazusem inainte si le stiam numele aproape tuturor: Luiza, Adina, Otilia, Alice, vreo doua Alexandre si parca o Mihaela, dar acum aproape sa nu le mai recunosc.

Bermude stranse tare pe coapse, sepcute rosii (purtate ca sa nu le bata soarele in ochi la mingiile inalte), castile ca de motociclist si vreo trei-patru bate din aluminiu, "bandajate" cu fasii de cauciuc.

Apoi tot "harnasamentul" celei care prinde mingea: aparatorile de pe picioare, pieptarul greu cat o vesta antiglont, masca masiva din bare de metal trasa peste fata si manusa de piele, de vreo patru-cinci ori mai mare decat palma unui barbat. Arata ca o trupa de samurai plecata sa asedieze o cetate.

Inainte sa inceapa jocul, fetele saluta. Un ritual adus si el din America, peste care nu se sare, deoarece aduce ghinion. Pustoaicele se strang incruntate in cerc, isi unesc sepcile la mijloc si le lovesc in cadenta unor cuvinte greu de inteles, apoi le arunca in sus cu un strigat lung.

Coduri si strategie
Incepe jocul iar spectacolul care urmeaza este de o savoare neobisnuita care se gusta exact ca un fel de mancare bine gatita.

Este o desfasurare complexa, animata si colorata si, ca sa inteleg ce se intampla, Alice imi explica totul, cu o pasiune teribila, intr-un grai dulceag, moldovenesc: "Uitati-va, una dintre fete e la bataie, ea este batter-ul, adica incearca sa deie cu bastonul in mingea pe care o zvarle cealalta, numita pitcher.

Fata cu manusa, catcher-ul, trebuie sa prinda mingea, care vine, obligatoriu, numai intre genunchi si piept. Asa trebuie aruncata. Altfel este out". Dau din cap, semn ca pana aici am inteles. Urmeaza insa partea mai grea: "Se arunca de trei ori.