Avantaje

Va propun sa vorbim in acest articol despre crizele de nervi ale copiilor si despre modul in care ele se pot transforma intr-un limbaj cotidian si intr-un mod de a functiona al copilului.

Foarte multi parinti mi se adreseaza coplesiti de intensitatea acestor crize cu care nu stiu ce sa mai faca. Imi spun ca ele sunt foarte frecvente in special in situatiile in care copilul nu primeste ceea ce isi doreste, ca pot lua diverse forme de la urlete, tipete pana la trantit sau lovit, ca pot aparea in diverse locuri de la acasa, pana la magazin, pe strada sau in vizita si ca in momentul acela nimic nu functioneaza pentru a calma copilul, ba chiar disperarea si neputinta sunt cele care accentueaza situatia fara iesire.

Intr-adevar, parintii au dreptate. Pentru copil este o situatie fara iesire. Dar cum se intampla asta? Pentru ca realmente parintii sunt cei care par a fi coplesiti si depasiti de situatie si nu copilul.

Sa incercam sa reluam cuvintele de mai sus, cele descrise de parinti ca fiind portretul unei crize si sa intelegem impreuna ce se intampla cu copilul.

In primul rand este vorba de toleranta foarte scazuta la frustrare. Cu cat varsta copilului este mai mica, cu atat el nu poate accepta sau tolera refuzul unei dorinte.

El nu poate primi ca argumente viabile cele oferite de parinti, care sunt argumente reale (“ai destul jucarii”, “nu avem bani acum”, “iti iau saptamana viitoare” etc) din doua motive: unul pentru ca dorinta copilului este foarte puternica si se sprijina pe un afect intens, afect care nu poate fi combatut cu argumente reale (pentru el dorinta este sinonima cu nevoia, are nevoie neaparat, simte ca nu poate trai daca nu primeste acel lucru) si al doilea, pentru ca nu are capacitatea de a amana satisfacerea acestei dorinte, vrea “aici si acum”.

In doilea rand, o data ce acest refuz apare, el este atat de brutal pentru copil incat trairea lui este foarte tumultoasa si copilul este coplesit, nu stie ce sa faca cu aceasta traire, cum s-o exprime.

Ea este perceputa ca o agresiune din partea celui care s-a opus indeplinirii dorintei si atunci exista doua modalitati de a trai aceasta stare: fie prin intoarcerea ei catre exterior, prin lovirea celuilalt, trantirea obiectului, tipete, urlete, fie prin intoarcerea ei catre sine insusi prin lovirea propriului corp, prin trantitul de pamant, lovirea cu obiecte etc.

Violenta pe care copilul o atribuie refuzului si prin prisma careia parintele devine din “cel bun” care indeplineste orice dorinta, “cel rau” care refuza orice dorinta, va fi transpusa in act, pentru ca copilul nu are capacitatea de a o exprima in cuvinte.